Note, stări, zile

Tescani, 1989, toamna 

De dezvoltat cîteva teme: 1. Cînd ai dreptul să stai deoparte şi ce demisii sînt îngăduite (acceptabile? justificabile? recomandabile?). Nu se pot propune reţete. Trebuie să fii, de fiecare dată, creator, la fel de creator ca în scris şi ca în orice formă de activitate. 2. Care e calea justă? A-ţi valorifica natura, sau a o comprima? A fi o „natură“ în act, o „natură“ dezlănţuită, sau produsul conflictului dintre tine şi propria ta natură? Şi ce înseamnă acest „tine“ care se opune naturii tale? În numele a ce (sau al cui?) te poţi împotrivi naturii tale? Oricum, decizia (şi exerciţiul) de a-ţi trăi plenar firea sînt la fel de grele (şi de dure), ca şi decizia (şi exerciţiul) înfrînării de sine. S-ar zice că prima versiune e mai la îndemînă, dar, în realitate, o practicăm inconsecvent, înjumătăţit, ca şi pe cea de-a doua. E la fel de greu să fii tu însuţi pînă la capăt, pe cît este de greu să te domini. Adesea, una depinde de cealaltă: te domini, cu ajutorul unei facultăţi care e a firii tale, adică a „agregatului“ pe care vrei să-l domini. 3. „Norma“ omului e omul deplin. Omul „normal“ e sub normă: e eşecul omului deplin. 4. Oricîtă violenţă ţi-ai face pentru a-ţi împlini vocaţia şi oricîtă violenţă ai face altora, nu o face cu certitudinea că eşti îndreptăţit, ci cu speranţa că vei fi iertat. 5. „Meteoricul“ în cultură: a te prăvăli spectaculos asupra celorlalţi, făcînd o groapă mare şi pîrjolind tot ce e viaţă de jur-împrejur. 6. Nuanţe la ideea „totalităţii“: nu poţi merge la fel de departe în toate direcţiile. Trebuie să te decizi pentru o „reducţie“ de principiu. Fiecare „creator“ (şi, de fapt, orice om) e expresia reducţiei pentru care a optat. Reducţia nu va fi nici motiv de autocomplezenţă şi, cu atît mai puţin, motiv de euforie. Ea trebuie operată strict în vederea unei mai eficiente ţintiri a întregului. Cu alte cuvinte, reducţia nu trebuie înţeleasă ca o sărăcire de sine, ci ca o stratagemă ofensivă, ca o manevră de atac. Reducţia „metodică“ e transformarea făpturii proprii în vîrf, în ascuţiş radical, iar nu în schemă maniacală. Reducţia ca exerciţiu. Dacă e bine condusă, dă diamant. Dacă nu – cărbunele cel mai tern şi mai funerar.

* * *

Am moştenit, amîndoi, (G. şi cu mine), acelaşi tertip al maestrului: cînd vrem să pomenim, în scris, numele lui Dumnezeu, să-i invocăm, într-un context sau altul, autoritatea, vorbim nu de El, ci de „zei“. Nu „aşa a lăsat Dumnezeu“, ci „aşa au vrut zeii“; nu „voia lui Dumnezeu“, ci „voia zeilor“; nu „dar de la Dumnezeu“, ci „dar al zeilor“. Explicaţia e la îndemînă: cenzura suportă „zeii“, dar nu-l suportă pe Dumnezeu. Fie şi numai atît şi ar trebui să ne pună pe gînduri. Căci în acest caz, ca şi în altele, cenzura se dovedeşte mai rafinată şi mai exactă în strategiile ei, decît sîntem noi înşine: ea ştie că „zeii“ nu sînt „periculoşi“, în vreme ce Dumnezeu este. Că a vorbi de „zei“ nu e a contraveni grav unei ideologii anti-teiste, în vreme ce a vorbi despre Dumnezeu e a o pune în discuţie, a o submina. Dar nu cumva, în afara cenzurii curente, există în noi înşine o cenzură de alt tip, care ne face să optăm, „stilistic“, pentru „zei“? Spunem „zei“ ştiind (simţind?) că asta nu ne angajează, că, invocîndu-i, nu sîntem neapărat în teritoriul credinţei, ci în acela al „metaforei“. „Zeii“ sînt un „travesti“ cultural, antichizant, al transcendenţei: o solemnitate neoclasică, o determinare pudică a misterului. Am putea vorbi, tot atît de bine, despre un „je ne sais quoi“, despre „soartă“, sau despre hazardul pur. Am putea spune – şi o spunem adesea – „necunoscutul“, „o forţă“, „o energie“, „absolutul“, „infinitul“, „eternitatea“. Tot atîtea nume cochete pentru „neant“.