Note, stări, zile

8 decembrie 2011   SITUAȚIUNEA

29 noiembrie 2011

Am scris, pe tot parcursul vieţii mele de pînă acum, o singură cronică de teatru: despre Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu. Nu-mi plăcuse. Nu ne cunoşteam foarte bine, dar l-am prevenit că voi bombăni. „Foarte bine“ – mi-a spus. „Sînt chiar curios.“ Provocat astfel, am fost şi mai ţanţoş decît programasem. După mulţi ani, într-un text despre Oblomov (nu o cronică a spectacolului), m-am simţit îndemnat să compensez vechile severităţi şi să-l laud pe Toca aşa cum se cuvenea. Am constatat că, la cît de mare artist era, primea neaşteptat de bine şi cuvintele rele, şi pe cele bune. De unde îi venea acest (al cîtelea?) talent? În fond, aşa se purta şi cu „vestea proastă“ a unei boli care l-a hărţuit dincolo de imaginabil. O explicaţie ar fi inteligenţa lui superioară şi umorul lui. Dar era ceva şi dincolo de această înzestrare nativă. Un fel de distanţă ironică – pe care învăţase să şi-o cultive – faţă de imediat şi faţă de nebunia lumii. O privire vag amuzată asupra brutalităţii cotidiene, cu tot balastul ei de neghiobie, grosolănie şi imbecilitate. Toca se afla, spiritualmente, în punctul acela periculos în care ţi se pare că, în fond, nimic nu prea contează. Cred că prin penumbra unui asemenea gînd şi-a întîmpinat şi sfîrşitul: o plictiseală în plus, în lunga serie de plictiseli ale unei vieţi dure. Toca nu era totuşi un resemnat. Şi nu era podidit de acreală. Păstrase cel puţin două resurse de bucurie: bucuria convivialităţii (cu toate picantele ei anexe) şi pe aceea de a construi spectacole (expresie a unei nepotolite pasiuni ludice). Cu cîteva luni în urmă, îl invitasem să ţină, la Colegiul „Noua Europă“, o suită de conferinţe. Voia să vorbească despre „comedie“. Prima conferinţă urma să aibă loc pe 11 noiembrie. Cu trei zile înainte, l-am sunat pentru detalii de organizare. Mi-a cerut să amînăm. Nu era în formă. Urma să mă sune el, cînd se va fi restabilit. Ne-am spus la revedere. La revedere, Toca! Aştept un semn.

1 decembrie 2011

Nu cred în coincidenţe. Cred că, în acest sezon, „arheul“ regiei de film şi de teatru e scuturat de friguri. După Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, dispare şi Andrei Blaier. Nu sînt expert în materie. Ce pot să spun e că primul serial de televiziune românesc pe care l-am urmărit consecvent cu mare plăcere a fost Lumini şi umbre. Mai pot să spun că, pe vremea cînd la poarta mea îşi omorau timpul, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, vreo doi-trei ofiţeri de securitate, într-o Dacie placidă, Andrei Blaier, pe care nu-l cunoscusem încă personal, dar care locuia în apropiere, pe Louis Blanc, mă invita, din cînd în cînd, la el, cu o discretă solidaritate, pentru o binevenită destindere, pe fondul de izolare în care trăiam. De faţă era şi frumoasa doamnă Klara Tamas. Andrei Blaier ne punea, pe videocasetofon, un film bun (una din supapele supravieţuirii culturale pe vremea aceea), gustam cîte ceva şi puneam politica între paranteze. Un mic episod de lumină nocturnă în umbra compactă a zilelor de-atunci. Lumini şi umbre...

2 decembrie 2011

Există oameni cu care, în mod normal, n-ai cum să te întîlneşti. Sînt din alt film: se mişcă în altă lume decît lumea ta, au alt tip de biografie, alte relaţii, alte gusturi, altă soartă. Dar viaţa de azi nu mai îngăduie stratificări etanşe, exclusivisme băţoase, excomunicări „elitiste“. Avantajul e că ai prilejul să cunoşti un spectru de „vietăţi“ mult mai larg. E „challenging“! E „cool“! E îmbogăţitor. Sînt, însă, şi dezavantaje: te trezeşti în aceeaşi ciorbă cu te miri cine. Ai de-a face, vrei nu vrei, cu lighioane greu de clasat. La rîndul tău, eşti, pentru ei, tot o lighioană. Şi e musai să „colaboraţi“. Problema e că amestecul lumilor produce confuzii asfixiante. Cutărică pare, la bază, „băiat bun“. Are aspiraţii „fine“, are bani să cumpere artă, vrea să treacă drept om de lume şi să defileze, măcar un pic, pe scena „’telectualilor“. Dă mese bune, vrea prietenii „alese“, vrea să-l iubeşti, să-l validezi, să-l respecţi. Nu se înţelege exact pentru ce. Pentru că e şi el om? Pentru că depinzi de el? Pentru marile lui isprăvi? Care isprăvi? Uneori, e înduioşător: personajul e gata să se şi gudure puţin pe lîngă ce crede el că e „valoare“ (de piaţă). Cînd vede aparate de fotografiat prin preajmă, se iţeşte şi el, „întîmplător“, pe lîngă vreo vedetă: e şi el pe-acolo. Vrea să-l vedem în ziar, la vreo lansare de carte, la vreo sindrofie sau măcar la vreo înmormîntare. „OK!“ – îţi spui. Tot e mai bine decît să ai de-a face cu vreun mitocan fără veleităţi şi fără fasoane. Dar iată că, dintr-odată, strecurat în lumea ta, insul de care vorbim o ia razna. Crede că e la locul lui, cînd în realitate tocmai asta e problema: nu mai e la locul lui. Se ia drept altcineva, începe să-şi atribuie virtuţi şi îndreptăţiri fantasmagorice şi, pe nepusă masă, se obrăzniceşte. Dacă e, în adîncurile fiinţei lui, cuviincios, va găsi puterea – într-un moment de luciditate – să-şi ceară scuze. Dacă nu, se va institui în victimă ofensată. Şi îşi va continua alergarea bezmetică prin pustiul imaginii sale false despre sine.  

Mai multe