Note, stări, zile
Luni, 30 iunie, 1969, Tulcea
Îmi place acest moment: stau pe malul Dunării, e soare, lume puţină şi leneşă, aer clar şi tremurător, cer scăzut şi miros de nisip încins. Mă simt consolidat de o viguroasă singurătate. Stau drept, pe fundalul unei pieţe turceşti aburind mocnit, ca o lespede încinsă. Alături, apa murdară a fluviului. (Nimic mai deprimant decît o apă curgătoare impură…) Îmi place acest moment şi totuşi n-am răbdare să stau. Plec. Simt că prelungirea „clipei“ o anulează.
Vineri, 20 iulie, 1973, Bucureşti
Nu ştiu de ce m-am gîndit astăzi foarte mult la moarte. Către seară. Poate din cauza telefonului lui A. despre T.: îi e mai rău. Cum să pui cap la cap firescul şi scandalul dispariţiei? E teama de moarte un adevăr despre moarte? O intuiţie a absurdităţii ei indigerabile? Sau dimpotrivă, un simptom al ignoranţei cu privire la adevărata ei natură, o simplă reacţie animală dinaintea incomprehensibilului? Poţi înţelege imobilitatea „corpului neînsufleţit“. Dar cum să înţelegi risipirea nimbului de însufleţire al fiecărei vieţi, al fiecărui destin?
În mod curios, mă ajută o observaţie a lui Freud, dintr-un eseu, cred, despre război. Normal ar fi – spune el – ca insul să nu poată trăi liniştit, dacă are, clipă de clipă, conştiinţa morţii inevitabile. Prezenţa neîntreruptă a acestui gînd ar trebui să fie paralizantă, demoralizantă, destrămătoare. Or, în realitate, trăim fără această grijă cîtă vreme moartea nu apare drept iminentă. Asta ar putea fi un semn că subconştientul nostru ştie, despre moarte, ceva liniştitor. Ştie că ea nu ţine de specia definitivului, a terifiantului. Ştie că e o falsă problemă. Sau are soluţia ei.
Sîmbătă, 28 iunie, Tulcea
Orientalismul lui Oscar Wilde (Portretul lui Dorian Gray): japonezerii, divane persane, bănci de bambus, samovare de Georgia, porţelanuri chinezeşti, miresme exotice. Prost echilibru între sensibilitate şi inteligenţă. Cea dintîi îl împiedică să aibă măsură, cea de a doua – să aibă elan. Inflaţia aforismului (practicat ca specie a conversaţiei, mai mult decît ca agregat de înţelepciune). Înţelepciunea şi farmecul real se manifestă însă din plin în textele „fantastice“, eliberate de mania explicitului: The Nightingale and the Rose, The Happy Prince…Şi totuşi: unele aforisme sînt memorabile: „Intelectul este, prin el însuşi, un mod de a exagera“. Sau: „Mai există oare ceva tot atît de real cum sînt cuvintele?“
Iarna, 2008, Bucureşti
Pierre Hadot despre filozofia antică înţeleasă ca „exerciţiu spiritual“ în vederea desăvîrşirii interioare şi a deplinătăţii vieţii. Filozofia ca terapeutică (o funcţie a ei pierdută astăzi). Dar dacă filozofia e căutarea unei soluţii de viaţă, ea va culmina, teoretic, cu o „metodă“ (la limită cu o „reţetă“), dincolo de care nu mai e nevoie de nimic. În momentul în care „reuşeşte“, în care îşi atinge scopul, exerciţiul filozofic se autosuspendă. Refuză să cadă în abstracţiunea „sistemului“ sau în exegeză de text. Viaţa „perfectă“ e tăcută. Înţelepciunea e mută. Religia iese, aici, în avantaj. Căci ea lucrează cu aventura individuală imprescriptibilă, cu motivaţia (şi rădăcina) de neanalizat a înţelepciunii. Religia nu se poate închide într-o reţetă, ci se deschide într-un ritual, adică într-un efort de organizare a misterului. Accentul cade pe căutare, nu pe identificarea unei reguli optime. Nu e o căutare în orizontul procedurilor fixe, ci o căutare în orizontul libertăţii (şi al riscului). (Cf. Pierre Hadot, Exercices spirituels et philosophie antique, Albin Michel, 1993)