Note, stări, zile

15 iunie 2013, Berlin

Există, peste tot în lume, o mitologie a Germaniei şi a „neamţului“, mergînd de la deplina încredere în seriozitatea meşteşugărească şi în spiritul de disciplină ilustrate de lumea prusacă (un lucru bine făcut e „treabă nemţească“), pînă la ironii nu întotdeauna meritate despre o anumită lipsă de umor, sau pînă la stigmatul inevitabil provocat de dezastrul nazist. Pe de altă parte, evacuarea filozofiei, a literaturii, a muzicii şi a ştiinţei germane din patrimoniul planetar este de negîndit. Venit din Est, eşti cu atît mai vîrtos înclinat să priveşti cu admirativă invidie reuşita postbelică a unei ţări devastate, mecanismul bine uns al serviciilor publice şi al instituţiilor, „ordinea“, „curăţenia“, şi „onestitatea“ teutone. Pe acest fundal, orice fisură, orice derapaj capătă, pentru vizitatorul idolatru, proporţii catastrofale. Dacă nici Germania „nu mai e ce-a fost“, atunci totul e pierdut.

Ei bine, Germania nu mai e ce-a fost! E pentru prima oară cînd trăiesc la Berlin experienţe îngrijorătoare. Începînd de la fleacuri. Am văzut, de pildă, pe celebrul Ku’damm, un domn respectabil, aruncîndu-şi ţigara neterminată pe trotuar, înainte de a intra într-un magazin. Pe trotuar?! Pur şi simplu?! Dacă vedeam asta la Bucureşti, la Iaşi, ba chiar la Cluj, abia dacă aş fi observat. Dar aici, în inima Berlinului, o asemenea „scăpare“ are ceva apocaliptic. Ca şi reacţia vînzătorului de la un chioşc de ziare central: urmăreşte un meci pe ecranul unui televizor portativ, iar silueta lui obturează „marfa“. Îl rog să se dea puţin la o parte, ca să pot vedea coperţile unor reviste care mă interesează. „Spuneţi-mi exact ce vreţi!“ îmi spune, deranjat de întrerupere, interlocutorul. „Vreau să văd ce se află pe raftul din spatele dumneavoastră.“ „Ştiţi ce? Ăsta e chioşcul meu. Fac ce vreau. Iar dumneavoastră nu vă vînd nimic. Valea!“ Cine şi-ar fi putut închipui, acum cîţiva ani, o astfel de replică într-un magazin „federal“? O surpriză mai mult decît inconfortabilă a devenit, dintr-odată, circulaţia berlineză. Într-un oraş altfel foarte aglomerat – care, însă, pînă anul trecut, mă intimida cu fluiditatea inexplicabilă a traficului său –, lucrurile au involuat drastic. Nenumărate mici şi mari şantiere pe toate traseele imaginabile, un surplus de nervozitate din partea şoferilor, mîna dusă prea repede pe claxon, toate laolaltă, indiferent de ora zilei, îmi provoacă un trist vertij, cu aromă bucureşteană. Magazine cu farmec specific, parte integrantă a portretului tradiţional al oraşului, au dispărut de la o zi la alta, făcînd loc unor firme fade, cu „produse“ standardizate. Noul aeroport Schönefeld, care trebuia dat în folosinţă, cu mare tam-tam, acum doi ani, e încă în lucru. Presa vorbeşte de parlamentari şi miniştri corupţi, se dezbate intens rezultatul unui recensămînt (contestat de unii), în urma căruia anumite landuri – Berlinul, printre ele – vor trebui să suporte drastice reduceri de buget. Unde mă aflu? Asistăm, oare, la începutul unei „integrări“ europene răsturnate? Vestul se va integra în Est?

Mă rog, nu vreau să creez panică. Mai e mult pînă la dezastru. Şi, oricum, mă pot bucura, egoist, că generaţia mea n-o să-l apuce...

17 iunie 2013, Berlin

Într-o carte despre bătrîneţe, găsesc un formidabil pasaj din Talmud (în Megillah, al zecelea tratat din Mishna): „Dacă tinerii îţi spun să construieşti, iar bătrînii îţi spun să demolezi, atunci demolează! Căci construcţia tinerilor e deconstrucţie, iar deconstrucţia bătrînilor e construcţie.“ Sînt puţine textele din care bătrîneţea iese atît de bine... Efectul e consolator, mai ales dacă tocmai ai aflat, de la Lévi-Strauss, că indienii Nambikwara n-au decît un singur cuvînt pentru „tînăr şi frumos“ şi tot unul singur pentru „bătrîn şi urît“. Sărăcia cîte unei limbi e, pur şi simplu, ofensatoare. Un simptom al lipsei de civilizaţie – îmi vine să spun – împotriva oricărei corectitudini politice.