Note, stări, zile

1 ianuarie 1968

Am făcut azi o descoperire care ar trebui să mă flateze dar care, în fond, mă pune pe gînduri (ceea ce, oricum, e mai profitabil...). Citind Jurnalul lui Jules Renard, mi se pare că semănăm... Într-o zi se crede un geniu, a doua zi – un ratat. Are mereu senzația timpului pierdut și e veșnic chinuit de teama neîmplinirii. Se crede ridicol adesea, observă că, în unele pagini, e de o naivitate agasantă, e veșnic predispus la aforism și sentință. E spiritual și stupid, galant și gaffeur, chinuit și leneș. Multe fraze par scoase din propriul meu condei: același scrupul pentru sinceritate și aceeași teamă de ea. Un „optimist” ar spune, de bună seamă: „Ai văzut? Gîndesc și mă comport în cutare situație ca Renard!”. Mie însă îmi vine mai la îndemînă să zic: „Bietul Renard! Gîndea și se comporta în cutare situație întocmai ca mine!”.

Toamna 1981. Călătorie în Polonia

Varșovia veche valorificată prin miracolul bine controlat al reconstrucței. Caracteristici: prezența „instituționalizată” a cafenelei. Ingeniozitatea sărăciei: hot-dogs cu ciuperci și varză... Magazine goale și totuși decente. Nimic delabrat, nimic părăsit. Sobrietatea oamenilor. Nimeni nu bombăne... Nici furie, nici panică, nici resemnare. Asumare + expectativă. Cluburi de presă (cu ziare locale și străine laolaltă). Fiecare cartier are unul.  

Cetățeanul polonez poate călători în țările socialiste doar pe bază de buletin. În general, vizele de călătorie și necesarul valutar se obțin fără dificultăți. „Solidaritatea” nu are aerul unei mișcări subversive. E un fenomen „de masă”, de vreme ce adună 1/3 din totalul populației și peste 1/2 din populația activă. Statutul ei e aproape oficial (cu anumite nuanțe socio-profesionale: în 1968, studențimea fusese mai activă decît muncitorimea, după 1970 – în urma grevelor de la Gdansk – muncitorimea prevalează. (Inteligente abilități tactice: comitetul de grevă cere suprimarea consumului de alcool în zilele de grevă și nepărăsirea fabricii – pentru a nu da ocazia unor înscenări de compromitere manipulatoare.)

Într-o expoziție (găzduită într-un soi de pivniță) este afișat un motto din Zhuangzi: „Toată lumea știe la ce sînt bune lucrurile utile. Dar nimeni nu știe la ce sînt bune lucrurile inutile”. 

Un nou chip al „artei cu tendință”: realismul antisocialist. 

Voluptatea materiilor care susțin interiorul castelului Wawel (Cracovia): lemn, lînă, piele de Cordoba. Vizită în atelierul sculptorului Andrzej Dluzniewski, care observă, între altele, „ce frumos spectacol e un om beat, în timpul prohibiției!”. Cădem de acord că adevărata criză a artei contemporane este, într-un anumit sens, criza comentariului de artă. Artiștii tatonează o zonă pentru care nu există încă alt limbaj în afara tatonării lor. De regulă, pînă mai ieri, ceea ce spuneau ei se putea spune și altfel. Acum „spusa” lor nu se mai poate spune decît în felul în care o spun ei...

Idee expozițională la palatul Wilanów („Versailles-ul polonez”, lîngă Varșovia): „Lozincile și actualitatea”.

Răsfoieli din timpul aceleiași călătorii

Un pasaj din Shakespeare, recomandabil politicienilor în general și celor valahi în special: „Corelativul guvernării e insomnia!“.

Dar și din clasicii noștri. Iordache Golescu: „Mare e noaptea, bun e Domnul!”. Sau Anton Pann: „Lasă să ningă, să plouă, numai vreme rea să nu se facă...”.

Seneca (Epistole 91,15): „Stoicismul – doctrină a inevitabilului”. Așa e. Iar creștinismul va adăuga tema inevidentului.