Note berlineze
iulie 2005 Într-un interviu televizat, Helmut Schmidt vorbeşte despre mişcările de tineret răspîndite epidemic în 1968, în mai toate ţările occidentale. Deşi om de stînga, le judecă la fel de aspru acum ca şi atunci. Din punctul lui de vedere, şaizecişioptiştii poartă răspunderea unei evoluţii politice cu efecte grave: ei au readus, după război, violenţa în stradă. "Credeam că nazismul a fost, la noi, ultimul episod de brutalitate civilă şi nu puteam privi decît cu îngrijorare reapariţia fenomenului, fie şi sub alte sloganuri." Terorismul era deja prezent, in nuce, pe baricadele pariziene şi, nemijlocit, în acţiunile grupării Baader-Ensslin-Meinhof. Schmidt observă, din vîrful buzelor, că unii din tinerii turbulenţi ai acelor ani s-au vindecat, şi-au depăşit, ca pe o erupţie trecătoare, "pubertatea intelectuală", şi au ajuns chiar miniştri... (e vorba, fireşte, de Joschka Fischer şi de Otto Schilly). Pe de altă parte, fostul cancelar nu poate uita că mari scriitori ai momentului (Heinrich Böll, de pildă) s-au comportat mai curînd ca simpatizanţi ai insurgenţilor, deşi păreau angajaţi strict în tabăra socialistă (SPD). Aşa arăta, deci, în anii '60 -'70 "trădarea cărturarilor". Böll mai ales (dar şi Siegfried Lenz sau Günter Grass) resimţeau, delirant, Germania Federală în care trăiau, ca pe un stat cvasi-poliţienesc, de natură să suspende creativitatea şi viaţa intelectuală cinstită. Laolaltă, ei ilustrează perfect definiţia dată intelighenţiei moderne de Wolf Lepenies (pe urmele lui Paul Valéry): "clasa cîrtitoare" (die klagende Klasse). Dar e vorba aici de o anumită orientare a spiritului, care evidenţiază diferenţa dintre "metafizic" şi "social", şi, într-un anumit sens, dintre dreapta şi stînga. Cînd Heinrich Böll spune că nu morţii îl interesează, ci cei ucişi, el provoacă o semnificativă deplasare de accent: misterul nedreptăţii devine, pentru el, mai important decît misterul morţii. Înainte de a căuta un sens, el caută nereguli şi vinovăţii. Or asta se întîmplă cînd privirea se mută dinlăuntru spre înafară. Metafizica morţii nu se poate naşte decît din reflexia asupra morţii proprii. Din clipa cînd problematica existenţială şi postumă a eului e înlocuită cu problematica "exterioară" a colectivităţii, metafizica devine superfluă. Seducţia temelor sociale rezultă din tocmai altruismul lor subiacent: nu ne ocupăm de noi, ci de ceilalţi, nu întîrziem în contemplativitate sterilă, ci invităm la acţiune. Psihologia activistului de toate culorile se întemeiază pe eludarea "cazului" individual, dublată de inflaţia dramei comunitare. Pentru metafizician, prevalează faptul că toţi cei ucişi sînt morţi. Pentru activist, prevalează faptul că unii morţi sînt ucişi. Cel dintîi se pierde în abisal, celălalt în pripă agitatorică. Întrebarea care se pune (şi pe care activistul juvenil ajunge, uneori, să şi-o pună cu adevărat în anii maturităţii) este în ce măsură poţi avea soluţii pentru alţii, cîtă vreme nu ai soluţii pentru tine însuţi. Mai rău încă: în ce măsură e igienic şi raţional să substitui rezolvării de sine, rezolvarea dramelor altora, în ce măsură e judicios să te amîni, sau să te anulezi, pînă la împlinirea unei utopii planetare. Cine e cel care vrea să reformeze lumea? Şi cu ce îndreptăţire? În numele cărei competenţe şi autorităţi? - iată interogaţia fără de care militantismul eşuează într-un hybris al extravertirii, dacă nu în arbitrar şi demagogie. Neglijenţa interioară (mergînd pînă la adumbrirea interiorităţii), surescitarea gregară, patosul vid - acestea sînt păcatele "generozităţii" stîngiste, tot astfel cum nombrilismul psihotic, egolatria, mizantropia şi singurătatea sînt riscurile firilor de dreapta. Stînga rimează cu uitarea de sine (vag iresponsabilă) a tinereţii, dreapta - cu recuperarea calmă (vag astringentă) a vîrstei adulte. Stînga se hrăneşte din valorile comunităţii, dreapta - din valorile persoanei. Helmut Schmidt, la optzecişicinci de ani, e un socialist de dreapta... * La dejun, Abdolkarim Sorush, expert în poezie persană, îmi explică de ce nu există, deocamdată, o soluţie eficientă la terorismul arab. Orice dialog e suspendat, cîtă vreme Occidentul va fi intoxicat de propria sa ignoranţă cu privire la islamism şi cîtă vreme lumea arabă va avea motive să reproşeze euro-americanilor nesinceritatea. Tony Blair blamînd, în opoziţie, stilul poliţienesc al Statelor Unite, dar acceptînd complicitatea, deîndată ce vine la putere. Talibanii - sprijiniţi în rezistenţa lor contra ruşilor, pentru ca apoi să fie nu numai lăsaţi din mînă, dar anihilaţi. Ş.a.m.d. Om subţire, Sorush e, totuşi, incapabil de evaluare autocritică. Ascultîndu-l, ai crede că politicienii musulmani nu ştiu ce înseamnă zîmbetul fals, eschiva diplomatică, viclenia. Nesinceritatea, păcat major în Islam (cam ca orgoliul în creştinism) pare a fi o invenţie apuseană, un perfid instrument colonialist. Problema ignoranţei e însă reală. Arabii ştiu mult mai multe despre noi, decît noi despre ei. Sîntem dominaţi de clişee şi resentimente. Sorush îşi aminteşte de o întîlnire dintre Khomeini şi Gorbaciov, la sfîrşitul căreia ayyatolah-ul îi recomanda interlocutorului său să citească Ibn Arabi, dacă vrea să priceapă cu adevărat universul arab. Khomeini e, de altfel, - continuă Sorush - autorul unor splendide comentarii la Ibn Arabi. Era un om cultivat, un interpret plin de rafinament. Sorush ştie ce spune. Ani de-a rîndul a făcut parte dintre apropiaţii lui. Acum însă bîntuie universităţile apusene şiÃţine prelegeri melancolice despre Djalal-ud-Din Rumi.