Note berlineze

De aproape două luni de cînd sînt la Berlin, caut semnele crizei. Se simte? Nu se simte? O poţi adulmeca pe stradă, în magazine, în ziare, în politică? Evident, nu sînt bine plasat să văd corect: privesc din afară, n-am acces la detalii, la structurile şi evenimentele de profunzime. Pe de altă parte, la cît tapaj se face, ar trebui " chiar şi eu " să percep cîte ceva, să detectez adierea malefică, să identific toxina. Cinstit vorbind, nu simt încă mare lucru. În ziare, da. Subiectul e la ordinea zilei. Şi în politică. Se apropie alegerile şi tot ce are legătură cu falimentarea unor firme, cu ameninţarea şomajului, cu şubrezirea băncilor, cu preţurile şi impozitele se foloseşte masiv în campanie. Protejăm Opel-ul? Doamna Merkel zice da, alţii zic nu. Susţinem marea linie comercială Karstadt? Va plăti partidul social-democrat (SPD) preţul crizei, pierzînd calificarea de "partid popular"? Eu însă, simplu trăitor sezonier în marele oraş, nu simt nimic. Autobuzele continuă să-şi respecte la centimă graficul de mers, magazinele sînt pline " aceleaşi magazine pe care le ştiu de ani de zile ", cafenelele şi restaurantele sînt abundent frecventate de clienţi bine-dispuşi. Noutăţile, cîte sînt, nu mi se par spectaculoase. Uneori, în cîte un supermarket, te frapează numărul scăzut de vînzători: altădată, după primii paşi, te abordau prompt ca să-şi ofere serviciile. Acum îi cauţi cu lumînarea. Vrei să întrebi ceva şi n-ai pe cine. La casierie se nasc mici cozi, unele lucruri sînt niţeluş mai scumpe ca de obicei. Pentru o masă bună, berlinezul preferă, mai mult, parcă, decît anul trecut, restaurantele mai ieftine. Nu ştiu dacă de sărăcie, din spirit de economie sau din zgîrcenie. În orice caz, o bodegă grecească, unde capeţi ouzo gratis, iar porţiile sînt enorme, devine alegerea optimă pentru cetăţeanul local, aflat "în criză". Dacă ar trebui, totuşi, să enumăr lucruri ceva mai îngrijorătoare, m-aş opri la două: mai întîi şantierele stradale durează mai mult (probabil prin subţierea mîinii de lucru) şi apoi dimensiunile cîinilor de companie au scăzut vizibil. Pînă anul trecut, cîinii scoşi la plimbare erau impozanţi: întîlneai la tot pasul Dogul german, Cîinele Lup, Dobermann-ul, Setter-ul (Gordon), Greyhound-ul, Labradorul, Dalmaţianul, Afganul, Boxerul, Braque-ul. Dintr-odată, priveliştea parcurilor şi a străzilor s-a schimbat. Au cîştigat Cocker-ul, Basset-ul, Beagle-ul, Schnauzer-ul, Pudel-ul, Tekel-ul pitic, Chihuahua, Pekinezul, Bichon-ul, Foxul Terrier. Semn că nici criza nu e democratică şi unanimă. Unii pierd, alţii au dinainte marea ocazie. La Institutul berlinez de Studii Avansate, profesorul Luc Steels de la Universitatea Vrije din Bruxelles vorbeşte despre originea limbajului, o chestiune lăsată nerezolvată de Darwin. Specialistul belgian vrea să găsească soluţia recurgînd la neurobiologie, genetică, lingvistică, biologie evoluţionistă etc. Metoda este experimentală: se construiesc cîţiva roboţi humanoizi, capabili să comunice între ei printr-un sistem sofisticat de sunete. Unul arată ceva şi zice "woduba". Celălalt confirmă (sau nu) adecvarea dintre "woduba" şi obiectul arătat. Conferenţiarul admite ca n-a găsit încă răspunsul potrivit la întrebarea sa, dar simte că e pe drumul cel bun. Sînt prea neinstruit în materie ca să pricep ceva. Mă întreb doar de ce trebuie să fie roboţii antropomorfi şi " dacă trebuie " de ce sînt atît de urîţi? Ibrahima Thioub, profesor de istorie la Universitatea din Dakar, spune lucruri amuţitoare, din punctul meu de vedere, despre instituţia sclavajului în localitatea Saint-Louis din Senegal (secolele XVIII şi XIX). Administraţia colonială franceză se străduieşte, după 1831, să legifereze abolirea muncii servile şi să suspende traficul de sclavi, opoziţia locală e masivă, căci toţi trăiesc din comerţ, iar acesta nu funcţionează fără aportul sclavilor. Dar opoziţia locală nu e majoritar europeană! Cei mai rezistenţi sînt proprietarii de sclavi autohtoni (de culoare sau metişi). De asemenea, sclavii înşişi. Spre deosebire de omologii lor de pe plantaţiile americane, sclavii senegalezi, asimilaţi, îndeobşte, familiilor care îi deţin, au o viaţă blîndă. Adesea, jumătate din produsul muncii lor le revine, aşa încît oricare dintre ei poate ajunge la o bunăstare suficientă ca să-şi cumpere el însuşi sclavi! Într-una din limbile locale (uolove), există termeni specifici pentru "sclavi" (diams), apoi pentru sclavii sclavilor (diamates) şi pentru sclavii sclavilor altor sclavi (diamartis). Problema sclavajului şi a colonialismului capătă, astfel, nuanţe "incorecte" politic. Profesorul Thioub îşi dă seama şi povesteşte amuzat cîteva din reacţiile publicului la una dintre conferinţele sale pe teme asemănătoare. Europenii îi spuneau sotto voce: "Ştiam că aşa stau lucrurile, dar noi n-o putem spune, ca să nu fim acuzaţi de rasism". O prudenţă simetrică arătau ascultătorii de culoare: "Da, aşa e! Dar chestiile astea nu trebuie spuse în faţa albilor!".