Note berlineze

10 iunie 2010   SITUAȚIUNEA

Profesorul Albrecht Dümling de la Universitatea din Londra deschide un simpozion despre „instrumentalizarea“ propagandistică a muzicii în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, vorbind despre „filozofia“ militantismului propusă şi practicată de Goebbels. Ideologul nazist socotea că excesul propagandistic poate avea efecte contraproductive. Esenţial este dozajul: trebuie să rămînă destul loc pentru „apolitism“, pentru divertisment, pentru „bună-dispoziţie“. Muzica „uşoară“ (în perimetrul căreia era acceptat, în mod neaşteptat, pînă şi jazz-ul) păstra, evident, un subliminal efect propagandistic, de vreme ce întreţinea o atmosferă de optimism şi destindere, de natură să facă drama războiului suportabilă, dacă nu chiar să încurajeze o stare de combativitate tonică, vitală, atît de necesară în vremuri grele.

Şlagărele momentului aveau funcţia de „şlagăre de rezistenţă“ (Durchhalteschlager), de consolidare interioară. O abilă manevră „democratică“ adoptată de Goebbels restrînge privilegiile financiare rezervate, pînă atunci, compozitorilor şi interpreţilor de muzică clasică, pentru a le distribui, „echitabil“, asupra muzicienilor de revistă. Ministrul nazist mergea pînă acolo încît să-l declare „apolitic“ pe Hitler însuşi, prezentat mai curînd ca gînditor şi „artist“.

Contrastul cu mentalitatea şi procedeele comuniste este semnificativ. În „lagărul“ sovietic, „apolitismul“ era considerat, din principiu, ca fiind vinovat. „Absenteism“, „evazionism“, „turn de fildeş“, lipsă de solidaritate responsabilă cu poporul, dezorientare ideologică erau viciile reproşate constant „apoliticilor“ şi, la nevoie, reprimate. Cît despre „dozaj“, nici nu putea fi vorba. Propaganda nu putea fi niciodată „prea multă“. Totul era, sau trebuia să fie, propagandă. Aşa s-a putut ajunge, de pildă, în România, la cele două ore de televiziune pe seară, confiscate, practic, de o brutală retorică „mobilizatoare“. Acest tip de „politică“ a avut, prin ricoşeu, un efect paradoxal asupra divertismentului. Atît cît mai era, el trăia din „şopîrle“, din puseuri, mai mult sau mai puţin discrete, de subversiune. Cu alte cuvinte, cultura „neangajată“ devenise ea însăşi propagandistică, „angajată“ împotriva abuzului de angajare. Orice, de la gluma benignă în aparenţă la o replică din Shakespeare („ceva e putred în Danemarca“), se putea citi în cheie aluzivă şi era, ca atare, cenzurabil. Ţinut în frîu, divertismentul dădea uneori în fiert.

(E interesant că acest aspect al deosebirilor de strategie dintre comunism şi nazism şi, de altfel, tot ce ţine de ambianţa „culturală“ est-europeană nu par să fi intrat în preocupările savanţilor invitaţi la simpozionul pomenit la început. Din douăsprezece comunicări, doar una se referea la spaţiul sovietic. Restul – cu două excepţii: o prezentare a lui Ligeti şi una a muzicii poloneze în ajunul războiului – lua în discuţie doar propaganda de război germană şi americană.)


„Metodologia“ propagandistică a celor două specii de dictatură opune ticăloasa ipocrizie nazistă („simţiţi-vă liberi“, „simţiţi-vă bine“, „nu trebuie neapărat să cîntaţi partidul“) „stahanovismului“ prostesc al comunismului („răspundeţi chemării marxist-leniniste“, „arătaţi-vă devotamentul“, „cine nu e cu noi e împotriva noastră“). Unii se prefac că te lasă în pace, ca să te încalece mai bine, alţii se prefac că dau glas unor exigenţe „populare“, ca să-şi legitimeze ferocitatea. Unii practică şmecheria perfidă, ceilalţi – imbecilitatea brutală. În ambele cazuri, se construieşte pe minciună. În ambele cazuri, libertatea persoanei e batjocorită, fie prin fentă de paradă, fie prin seceră şi ciocan... Fapt e, însă, că strategia nazistă n-a reuşit să salveze sistemul. Strategia comunistă a obţinut rezultate de mai lungă durată, aşa monotonă şi imperativă cum era. Ticăloşia s-a dovedit, cu alte cuvinte, proastă, iar prostia – ticăloasă. Nu poţi să nu te întrebi cum de s-a putut respira decenii întregi în prezenţa acestor două toxine.

*

5 iunie 2010. E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat. Trăim între „asta-i situaţia!“ şi „nu se poate face nimic!“. Şi avem, astfel, ocazia – rară – de a-l întîlni pe Mitică în stare de stupoare depresivă.

Mai multe