Nota testamentară a lui Constantin Noica

1 decembrie 2022   SITUAȚIUNEA

Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un plic în care se afla o „notă testamentară” cu „introducerea” următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărțirii mele”. Între timp, textul a fost publicat, dar socotesc util să-l republic, acum, la ceas aniversar (se împlinesc în curînd, pe 4 decembrie, 35 de ani de la moartea domnului Noica), pentru a corija o eroare de lectură, strecurată, din nepricepere, pripă sau rea-credință, în unele comentarii apărute în ultimii ani. Iată transcrierea corectă a „notei” cu pricina:

„Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog să nu țină seama de următoarele:

1. de biografia mea, ce nu are conținut, în bună parte din voință proprie;

2. de traducerile mele literare sau pseudo-literare, întreprinse în tinerețe exclusiv sub solicitări exterioare;

3. de două din traducerile mele filosofice, anume cea din Presocratici (vol. I, partea finală), ajunsă la tipar în condiții regretabile, precum și de întinsa traducere din Alexandru din Afrodisia, aflată în arhivele Academiei de Științe Sociale și Politice.

Mi-am trăit fără rest viața în idee. Este bine să sfîrșim.

Constantin Noica

Păltiniș 198…”

Greșeala de lecțiune pe care o am în vedere se află în ultimul rînd al textului: în loc de „Mi-am trăit fără rest viața…” s-a putut citi: „Mi-am trăit fără rost viața…”. Prilej – pentru unii comentatori – să inventeze portretul unui Noica dezabuzat, lovit, la bătrînețe, de o criză romantică a lipsei de sens, a eșecului ireversibil, pe care numai moartea îl poate suspenda („Este bine să sfîrșim”). S-au găsit, inevitabil, și hermenuți subtili, care să extindă „marasmul” nicasian asupra „discipolilor”. Degeaba încercăm noi, „păltinișenii”, să cădelnițăm, postum, statuia maestrului și să ne cuibărim, lacomi de glorie, sub pulpana lui. Doar a spus-o singur: a trăit „fără rost”. Fără rost ne aferăm și noi pe scena publică.

Să spunem, mai întîi, că, grafic vorbind, lecțiunea „rost” în loc de „rest” e imposibilă. Manuscrisul e cît de poate de clar. Apoi, cine l-a cunoscut (și citit) pe Constantin Noica știe că genul acesta de lamentații crepusculare nu-i stăteau în fire. Cel care repeta adesea: „Dacă viața n-are sens, dă-i tu unul!” nu putea, in articulo mortis, să clameze absurdul existențial, victoria finală a neantului. Ceea ce a vrut să spună Constantin Noica era că și-a trăit viața în idee, fără să pună preț pe tribulații biografice mai mult sau mai puțin accidentale. E ceea ce citim, de altfel, la primul punct al notei testamentare, unde semnatarul roagă să nu se țină seama de biografia sa, „ce nu are conținut”. Destinul privat era, pentru Noica, balast nesemnificativ. Poți fi sau nu de acord cu acest mod de a vedea lucrurile, dar dacă vrei să rămîi fidel filosofului, trebuie să iei notă de obsesia lui de a se justifica strict prin activitatea sa „cărturărească”, nelăsînd în urmă nici un alt „rest”. A trăi „fără rest” însemna, pentru el, a trăi nerezidual, a construi fără risipă colaterală, a lucra concentrat, orientat, avînd drept singură axă „legato”-ul ideii proprii. În bună măsură, această performanță oarecum nelumească i-a reușit. Iar dacă, totuși, viața sa a lăsat vreun „rest”, atunci restul acesta e însăși opera sa, comunitatea pe care a adunat-o în jurul său, elanul intelectual pe care a știut să-l întrețină, într-o lume descumpănită. Restul… sînt simple erori de lecțiune.

Mai multe