Nostalgici vechi și noi

28 septembrie 2011   SITUAȚIUNEA

Că Nicolae Ceauşescu credea în competenţa lui universală, că nu ezita să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-avea dubii, că se considera o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace. De mirare este însă că a reuşit să convingă de măreţia proprie o sumedenie de colaboratori apropiaţi care păreau oameni mai mult sau mai puţin întregi. Paul Niculescu-Mizil, de pildă, sau Ştefan Andrei treceau drept activişti luminaţi şi aveau motive personale să nu-l iubească pe Ceauşescu. Violeta Andrei, soţia lui Ştefan Andrei, a făcut publică, după 1989, persecuţia la care a fost supusă de Elena Ceauşescu, iar una dintre fiicele lui Mizil – Donca – a trebuit să avorteze, în condiţii riscante, la ordinul aceleiaşi doamne, ca să nu devină mama unui nepoţel rezultat din amorul ei cu Nicuşor... Mizil a rămas pînă la moarte un comunist înfocat şi a încercat să ne convingă pe toţi că Revoluţia din decembrie 1989 a fost un fel de izgonire din Rai. Ştefan Andrei a descoperit şi el, de o bună bucată de vreme, că fostul lui şef era un geniu: citea seara Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu (!), avea o complexă viziune asupra politicii mondiale, era o minte strălucită şi un patriot. „Educaţia“ şi-o făcuse – spune fostul ministru – în închisoare, alături de alte minţi strălucite, cum ar fi Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Ion Gheorghe Maurer (O mică „scăpare“: Maurer n-a făcut niciodată închisoare). Cu asemenea maeştri, Ceauşescu a devenit un mega-Titulescu, un mega-Brătianu, o combinaţie epocală de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrîn, Traian şi Decebal. Nici Reagan n-avea cine ştie ce studii, spune Ştefan Andrei, şi totuşi îi datorăm prăbuşirea comunismului (Încă o „scăpare“: dacă Reagan e bun pentru că ne-a scăpat de comunism, de ce Ceauşescu e la fel de bun pentru că ni l-a băgat pe gît?). 

Întîmplarea face că, pe cînd era la Externe, Ştefan Andrei ne-a convocat, pe Liiceanu şi pe mine, la minister. Apăruse Jurnalul de la Păltiniş şi voia să ne cunoască. În realitate, voia ca noi să-l cunoaştem pe el, în versiunea lui „culturală“, de „om de bine“. Ne-a primit în biroul lui, sub care am văzut un radiator, căci încălzirea clădirii nu funcţiona nici măcar la nivel ministerial, ne-a arătat cîteva piese din colecţia lui de cărţi şi gazete vechi (unele interzise în epocă) şi ne-a atras atenţia, prin semne, să fim atenţi la ce vorbim: totul era microfonat. Aşa arăta pe atunci Ştefan Andrei, în lumea gîndită şi „implementată“ de marele om pe care îl slujea. Şi pe care acum îl cădelniţează maniacal. Psihologic, pot înţelege asemenea stranii reacţii. Şi el şi Mizil au făcut, după 1989, puşcărie, prin urmare erau plini de resentimente. În plus, aveau de salvat o biografie servilă, în serviciul unui regim catastrofal. Trebuiau să-şi găsească justificări şi alibiuri. 

Ceea ce însă nu înţeleg este efortul unor realizatori TV de a recompune, cu asemenea martori trişti, gloriola de tip coreean a mediocrului dictator. Sub o neconvingătoare pojghiţă de „obiectivitate“, ei se străduiesc, în chip vădit, să dreagă busuiocul. Sînt noua generaţie de nostalgici, neinformaţi, netrăiţi, necuviincioşi în suficienţa lor mentală. E drept că aproximativ aceiaşi realizatori şi-au făcut o specialitate din a invita în emisiunile lor personaje indigerabile pe post de „analişti“ competenţi. Un politician expirat care, de douăzeci de ani, a dat toate dovezile imaginabile de delir, isterie, furor calomniator, minciună sfruntată, inepţie intelectuală şi fudulie comică e poftit, aproape în fiecare seară, să-şi dea cu părerea despre orice: politică externă, scandaluri mondene, jurisprudenţă, cultură, patriotism şi protecţia animalelor. Gazdele sînt şi ele pe potriva oaspetelui: ştiu tot, judecă pe cine trebuie cu aplombul unei supreme expertize, n-au mamă, n-au tată, n-au sfieli şi dileme: sînt un comando în ofensivă, un amestec de prezumţie, idei fixe, certitudini de beton şi glande scăpate de sub control. În aceste condiţii, tind să devin eu însumi nostalgic. În comparaţie cu ei, de-alde George Marinescu (Dumnezeu să-l ierte!), de-alde Ilie Ciurescu, ca să nu mai vorbesc de frumoasele doamne Delia Budeanu şi Sanda Ţăranu, îmi apar ca o colecţie de îngeraşi, sobri, manieraţi, odihnitori... Cum se vede, resursele nostalgiei dîmboviţene sînt infinite...

Mai multe