"Noi" sîntem "ei"

Abia a trecut momentul festiv al "Revelionului integrării", cu jocuri de lasere şi focuri de artificii în Piaţa Universităţii văzute de tot poporul la faţa locului sau la televizor, şi ne-am şi apucat să ne exprimăm indignarea, împiedicaţi în realităţile neaoşe: "cum este posibil aşa ceva într-o ţară membră a Uniunii Europene?". Micile sau marile neajunsuri ale vieţii cotidiene, cu care sîntem obişnuiţi de ani întregi, ne-au devenit brusc insuportabile: blocurile cu tencuiala căzută, drumurile proaste, cozile la impozite, funcţionarii incompetenţi, taxele de intrare în Giurgiu şi hîrtiile aruncate pe jos au început să ne calce pe nervii noştri de cetăţeni europeni. Aparent, există o veste bună în această spontană trezire a poporului român în Uniunea Europeană. Înseamnă că ne luăm în serios; că aderarea formală la UE ne va zgîndări civismul şi demnitatea de contribuabili; că, dacă pînă acum am mai închis un ochi la dificultăţile tranziţiei, de acum înainte vom fi intratabili atunci cînd autorităţile vor încerca s-o scalde şi vom cere tratament "demn de o ţară europeană cu acte-n regulă". (Că autorităţile nu vor fi capabile să ne asigure un asemenea tratament, e o altă poveste). Bineînţeles, n-ar fi deloc rău dacă s-ar întîmpla aşa: identitatea noastră europeană ar cîştiga o componentă civică absolut necesară. Mă tem însă că această repede convertire la "moravuri" europene este şi efectul unor aşteptări copilăreşti: multora dintre noi le-a trecut prin cap că Europa vine peste noi asemenea lui Moş Crăciun, în puterea nopţii, cînd noi sîntem cuprinşi de binemeritatul somn, iar dimineaţa găsim darurile - mai multă civilizaţie, respectul pentru reguli, o administraţie publică mai bună şi aşa mai departe. Ceea ce încă n-ar fi chiar atît de rău: mai devreme sau mai tîrziu, toţi copiii află că Moş Crăciun nu există şi, după mică traumă a trezirii la realitate, se obişnuiesc cu ideea că la maturitate îşi vor cumpăra singuri darurile. Dar toate aceste atitudini sînt adesea generate sau stimulate de mass-media: discursul public şi multe elemente ale identităţii noastre sînt ţesute la războiul ştirilor şi comentariilor din ziare şi de la televiziuni. Acest prim "val" de vorbe despre cum ne va fi în UE a apărut în zilele de după Sărbători, în atmosfera de semivacanţă dintre Anul Nou şi Sfîntul Ion, şi ne-a ţinut loc de siestă. Telejurnalele au dat tonul spunîndu-ne cum vor creşte şi vor scădea preţurile, cum va fi cu importul de maşini second hand , cîte mărci româneşti vor putea pătrunde în supermarket-urile europene, şi alte asemenea lucruri, fără îndoială, utile. În orice caz, faţă de vremea cînd ni se spunea, fatalist, că nu vom mai putea tăia porcul şi că nu vom mai putea face ţuică, e un mic pas înainte. Dar amestecul de informaţii utile (care ar fi trebuit să intre în telejurnale mai de mult, nu acum, "după"), de retorică festivistă şi de euroindignări devine cam indigest. Pe de o parte, sărbătorim intrarea în Europa, iar pe de altă parte, privim cu ochi severi (europeni?) problemele pe care le ştim de mult. Este, cred, o mică schizoidie care le va produce dezamăgiri tocmai acelora care au avut prea mari aşteptări. Pe aceste dezamăgiri se va putea întemeia "discursul eurosceptic", tot mai la modă printre intelectuali şi gazetari, care va sfîrşi prin a convinge o parte a cetăţenilor. Nu va fi însă un discurs compact şi raţional, întemeiat pe argumente, ci o simplă "verbalizare" a emoţiilor, eventual pe un ton cîrcotaş. Pînă acum, aproape în orice împrejurare se recurgea, stereotip, la comparaţia cu "Occidentul", cu "ei": eram convinşi că "la ei" e mai bine şi ne doream ca lucrurile să meargă şi "la noi" la fel. Acum însă "noi" sîntem "ei", cel puţin formal: prin aderare, am pierdut principalul punct de reper la care să ne raportăm. În timp, impulsul (în esenţă, pozitiv, sau măcar tonic) de a ne compara cu "Occidentul" şi de a-i prelua modelul se va transforma în nemulţumirea că, deşi am aderat, tot nu sîntem "ca ei". Probabil că nu ne-ar strica o schimbare de substanţă şi de ton a discursului despre Uniunea Europeană. Formal, am aderat, deci ne-am luat o grijă de pe suflet. Faptul că putem umbla cu buletinul prin Europa ne poate da o idee concretă despre libertate, scutindu-ne de complexul de inferioritate al celui care a făcut, ani întregi, cozi pe la consulate. Prezenţa mai amplă în presa europeană (România şi Bulgaria au fost, într-un fel, "vedetele mediatice" ale ultimei săptămîni) ne oferă, şi ea, posibilitatea de a mai domoli veşnica obsesie a "imaginii României în lume". Am putea profita de ocazie pentru a schimba felul de a ne privi pe noi înşine şi pentru a deveni mai interesaţi de "ceilalţi". Dar probabil că asta nu se va întîmpla decît după ce ne vom epuiza indignările că, şi după aderare, problemele ne sînt aceleaşi...