Noi și Dinicu Golescu
Una dintre atitudinile noastre cele mai persistente şi vizibile este obiceiul de a ne compara cu „Occidentul“. Uneori înţelept şi fatalist („niciodată n-o să-i prindem din urmă...“), alteori cu năduf („de ce n-avem şi noi, ceara măsii, un Versailles?“), de cele mai multe ori concret, privind către acele înlesniri ale vieţii cotidiene pe care ni le dorim atîta: ne plîngem că n-avem autostrăzi, spitale, parcuri, bune maniere, administraţie publică, legi, poliţişti, biciclişti, ferme, pieţe şi altele „ca la ei“. Ni se pare că astfel de comparaţii la îndemînă dau un sens şi o explicaţie frustrărilor şi neajunsurilor din viaţa noastră cea de toate zilele.
Obiceiul de a ne compara cu „ceilalţi“ (firesc, explicabil, îndelung cercetat şi explicat de sociologi şi antropologi) este atît de puternic încît a creat un întreg limbaj. Mai întîi, pe la începutul anilor ’90, termenul de referinţă generic era „Occidentul“ (cu varianta „Vestul“). Confruntaţi cu atîtea noutăţi, cînd venea vorba să adoptăm vreo lege, vreo noţiune nouă, vreo tehnologie modernă şi nu ştiam exact cu ce se mănîncă, ne întrebam automat: „dar în Occident cum e?“. Apoi, cînd a început să se pună serios problema aderării la Uniunea Europeană, termenul a fost restrîns la „Europa“. (Nimic nou, de fapt, dat fiind că „Europa e cu ochii pe noi“ de la Caragiale încoace.) Pe măsură ce ocupaţiunea noastră mintală era să recuperăm decalajul faţă de „ei“, au apărut noi formule prin care ne raportam la outgroup: de la expresiile unui registru înalt, precum „democraţiile occidentale/vestice“, „democraţiile avansate“, pînă la formulele colocviale „lumea civilizată“ sau, pur şi simplu, „dincolo“ ori „afară“ (de ex., „X a făcut studii afară“ sau, cînd e vorba de vreo boroboaţă dîmboviţeană, „dincolo, aşa ceva e de neimaginat“).
Am impresia – fără s-o fi verificat printr-un studiu mai sistematic – că în anii ’90 nemulţumirile noastre „comparative“ vizau mai degrabă aspecte ale civilizaţiei, chestiuni materiale (de ce n-avem şi noi bănci, tehnologie, trenuri, maşini „ca la ei“) sau teme politice (ne plîngeam că democraţia noastră e „fragilă şi originală“, spre deosebire de „democraţiile lor“). Mi se pare că, în ultimii ani – după ce foarte mulţi români au umblat prin ţările occidentale şi „au văzut cu ochii lor“ cum stă treaba –, discursul public a luat o altă turnură în materie: nu ne mai preocupă atît de mult superioritatea lor tehnologică, politică, socială. Mai bine zis, ne-am obişnuit cu ideea de decalaj. Nu mai avem, precum Dinicu Golescu odinioară, mirări în faţa „minunilor“ vestice. Ceea ce invidiem „la ei“ este normalitatea, firescul vieţii de toate zilele, confortul cotidian al existenţei. Ne-am obişnuit cu realitatea că „ei“ sînt mai avansaţi tehnologic, n-o mai luăm emoţional, ci am „raţionalizat-o“: asta e, cîndva o să fie şi la noi la fel, ba chiar a început să fie (căci avem „şi noi“ Internet, maşini performante, iPad-uri etc., etc.). În schimb, am ajuns să avem plăcute surprinderi şi frumoase relaxări ale psihicului nostru obosit de tranziţie cînd constatăm că „la ei“ oamenii zîmbesc pe stradă, şoferii nu înjură, maşinile nu sînt parcate pe trotuar, nu te îmbrînceşte nimeni, poţi să mergi cu bicicleta prin oraş fără teama că poţi ajunge la Urgenţă şi aşa mai departe. Nu mai avem uimiri turistice (la vederea catedralelor, muzeelor, palatelor) şi nici complexe tehnologice; în schimb, (re)descoperim umanitatea în gesturile ei simple şi fireşti. Am citit, în ultima vreme – în presă, pe bloguri, pe Facebook – tot felul de mărturii ale unor oameni care au fost „afară“ (cîţiva ani, la studii, sau cîteva zile, în vacanţă) şi s-au întors: cel mai mult apreciază normalitatea de acolo.
Într-un fel, am evoluat. Am ajuns, carevasăzică, la esenţa lucrurilor, la oameni şi valorile lor – nu mai întoarcem capul, prosteşte, după vreo maşină, nici nu ne mai mirăm la vederea unui fax. În alt fel însă, batem pasul pe loc – dacă nu cumva chiar am regresat. Căci degeaba voim noi „progresul şi numai progresul“ dacă pentru el trebuie să plătim preţul de-normalizării noastre: atît de mult a ajuns să ne enerveze viaţa de toate zilele în ţărişoara noastră (cu televiziunea şi politichia ei cu tot) încît ieşirea „afară“ e, pentru cei mai mulţi dintre noi, ca permisia pentru soldat: respirăm aerul normalităţii. Problema e că, la întoarcere, iar ne enervăm şi iar o luăm de la capăt. Ar trebui, poate, să-l recitim pe Dinicu Golescu.