Nimeni nu-i vinovat. Toți sîntem vinovați

În lumea noastră plină de confuzii, măcar două lucruri sînt clare, cu desăvîrșire clare: mai întîi, la noi, pentru orice dramă, situație nefericită, eroare și așa mai departe, nimeni nu se recunoaște în public vinovat și cel mai puțin o face acela care pare a fi trebuit să răspundă direct sau indirect – directorul, șeful, ministrul, omul politic, dar și subordonatul. Aceștia întotdeauna vor pretinde neabătut că au procedat corect, „ca la carte“, că au „respectat procedurile“, că nu s-a abătut nici o secundă de la „regulamente“. Vor susține, de asemenea, și că „legea e foarte clară“ și că ea le dă indiscutabil și permanent dreptate. Dacă insul e acuzat de corupție, să zicem, ba chiar dacă e condamnat la închisoare, vom afla că e un martir al neamului și că a fost condamnat de cine știe de mașinațiune infectă a „statului paralel“ ori a inamicilor în general. N-am prea văzut la noi persoane care să-și recunoască vina personală în public, care să facă amendă onorabilă pentru faptele proprii și nu, vag, să declare că „asumă“ vinovății colective în numele instituției sau al partidului. Nimeni la noi, de orice ar fi acuzat și cu oricîte dovezi, nu și recunoaște public altă vină personală decît, cel mult, aceea că „a comunicat defectuos“ și în consecință – de la mare la mic – rareori își cere scuze de la public în nume propriu.

Corelativ, vin unii mai subtili, mai ales din mediul oengist, dar și academic, care ne țin discursuri moralizatoare, din care aflăm, întristați, că, de fapt și la modul „profund“, toți sîntem vinovați – pentru starea nației, pentru deficitul bugetar, pentru crime, pentru emigrație, pentru dominația PSD-ului, pentru mafiile locale și naționale, pentru nivelul cultural scăzut. Vinovățiile precise și concrete sînt astfel dizolvate, printr-un verbiaj dospind de platitudini, într-un ocean de culpă colectivă abstractă și aproape teologică, de parcă ar fi vorba despre „păcatul originar“.

De fapt, e lesne de văzut că între „nimeni nu-i de vină“ și „toți sîntem de vină“ e o foarte strînsă legătură. Cînd vinovăția e distribuită prea generos pretutindeni, ea își pierde împămîntenirea în concret și în particular. Nu mai poate fi despistată, redusă la un număr limitat de abateri, cuprinse în legi și regulamente. Nu mai poate fi desemnată clar și mai ales nu mai poate fi pedepsită administrativ și penal. Și atunci e ca și cînd „nimeni nu-i vinovat“.

Dar – vor zice unii poate –, anulînd vinovățiile mai largi și mai vagi, nu cumva anulăm și imboldul de a veni în ajutorul semenilor defavorizați? Nu, dacă imboldul e sincer și nu oportunist. Pot să-i ajut pe orbi fără să mă simt vinovat că nu sînt orb, așa acum pot să-i ajut pe cei bolnavi (printr-o donație, de exemplu) fără să am remușcări că sînt sănătos. Suspectez că cei care, în asemenea situații, vorbesc, de pildă, despre „vinovăția bogatului față de sărac“ fac ideologie și nu caritate. Asta cînd, desigur, „vinovăția“ lor nu e mult mai concretă: au ajuns bogați prin mijloace nu tocmai legale.

Prin urmare, dîndu-se o anumită tragedie social-politică cu repercusiuni naționale, nu toți sîntem vinovați și responsabili pentru ce s-a întîmplat, ba marea majoritate nu sîntem deloc vinovați. Sînt însă unii cu adevărat vinovați: cei direct și indirect responsabili, iar ei sînt vinovați în sens penal sau administrativ; alții sînt responsabili și vinovați în sens politic, deoarece au susținut și votat legi și politici rele. Toți aceștia trebuie judecați, după natura culpei lor, iar dacă asta se întîmplă în mod corect, lucrurile pot fi remediate mai devreme sau mai tîrziu.

În schimb, dacă ne menținem la convingerea că toți sîntem cumva vinovați nu facem decît să-i încurajăm pe vinovații reali și concreți să se ascundă și să se declare senin în public inocenți, curați ca lacrima, cetățeni onești care au respectat întotdeauna „procedurile“, dar care, vai, au căzut pradă uneltirilor inamicilor lor geloși pe competența și succesele lor indubitabile.

De fapt, cel care își asumă totul la modul vag și neresponsabil și cel care nu-și asumă nimic personal la modul concret sînt de foarte multe ori una și aceeași persoană. Iar cînd nu sînt, cel de-al doilea se folosește abil de naivitatea, ca să nu spun de prostia celui dintîi, pe care îl manipulează astfel încît să i devină aliat. O societate modernă nu se construiește pe vagi vinovății generale și colective, ci pe distincțiile concrete, clare și fine între gradele de culpă și de inocență.