Nesiguranţa naşte monştri

Vorbind despre Brexit, antropologul Alec Bălășescu constata că „rezultatele Brexitului, dar şi ale alegerilor prezidenţiale din Austria (chiar, de ce nu se uită nimeni într-acolo?) sau ale sondajelor de opinie în cazurile de gen Clinton vs Trump ar putea fi rezumate astfel: toţi votanţii sînt de acord că jumătate dintre votanţi n-au dreptate. Aş împinge această constatare afirmînd că pentru fiecare dintre jumătăţi, cealaltă jumătate este / a devenit Celălalt“. După care trăgea – pe bună dreptate – spuza pe turta antropologiei, căci interesul prim al acesteia a fost totdeauna Celălalt, iar miza finală a fost dintotdeauna cunoașterea de Sine. Să ducem mai departe acest raționament.

Pentru aceasta, trebuie să fim conștienți de faptul că Celălalt nu există: el este totdeauna o construcție colectivă prin care unii sau alții – dar niciodată și unii, și alții – sînt considerați a fi prea diferiți de Noi pentru a fi ca noi. Și atunci, întrebarea pe care și-a pus-o orice societate, oricînd și oriunde, a fost următoarea: ce facem cu Celălalt? Răspunsul a fost reglat, într-o primă fază (ce durează de milenii…), prin legile nescrise ale ospitalității și ostilității: tu da, tu nu, pe tine te omenesc, pe tine te omor. Instituția ospitalității a fost Ministerul Afacerilor Externe al societăților fără stat.

Odată cu statul (sau ceea ce putem să considerăm, grosso modo, drept stat), situația s-a complicat. Iar ea s-a cristalizat după descoperirea Lumii Noi, cînd un continent întreg a devenit Celălalt pentru Noi, europenii. Interesele statului – dar și cele ale conchistadorilor – erau de partea ostilității: acești „alții“ nu sînt ca noi, deci nu sînt oameni, deci putem să-i omorîm și să dispunem de bunurile lor după pofta noastră (mult prea) umană. Credința în Dumnezeu le-a ridicat însă o întrebare cumplită: și dacă și „ceilalți“ sînt creația lui Dumnezeu și a-i omorî sau a-i persecuta este deci o ofensă adusă Creatorului? Disputa de la Valladolid dintre Sepulveda și Las Casas a dus la confruntarea publică a celor două teze, iar continuarea dezbaterilor pe aceasta temă a condus la formarea ideii de Om, căci, după cum se exprima ­Tzvetan Todorov, „pînă atunci omenirea era o parte fără întreg“. Și a mai durat apoi cîteva secole pînă ce s-a ajuns la promulgarea drepturilor universale ale Omului. Promulgarea, dar nu neapărat și acceptarea ca atare a lor, căci, vorba unui țăran din Bărăgan: Drepturile omului? Bine, de acord, dar pentru cine e om! Și continuăm să ne întrebăm cine e om…

Pe scurt, viața socială este clasificare, iar partiția Noi – Celălalt a fost fundamentul oricărei societăți. Și a rămas chiar și în prezent, deși am învățat între timp că și Celălalt e ca Noi și nu trebuie să ne temem de el. În profunzime, lucrurile stau însă exact invers: nu pentru că există un Celălalt ne temem de el, ci pentru că avem temeri ajungem să imaginăm un Celălalt sau un altul în care să proiectăm temerile noastre – și astfel să le dăm un obiect palpabil, de care să fugim sau pe care să-l atacăm pentru a scăpa de frică.

Dar de unde pînă unde astfel de temeri?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem un pas mai departe, care pune în discuție însăși condiția umană. Ce ne mînă deci în luptă pe noi, oamenii? Ni s-a spus că interesul poartă fesul, adică interesul egoist al fiecărui individ este cel care motivează, în ultimă instanță, acțiunile umane. Ei bine, nu cred! Ernest Gelner îmi spunea acum vreo douăzeci și cinci de ani, pe cînd toată Europa se mobilizase să construiască noua Europă, că, de fapt, ceea ce-și doresc majoritatea oamenilor în majoritatea timpului nu este decît „să rămînă într-un joc“ în care au intrat fără să-i întrebe cineva și care se numește viață. Altfel spus, ceea ce ne mînă în luptă, în ultimă instanță, este dorința de apartenență și frica de excludere. Iar dacă așa stau lucrurile, nesiguranța vieții cotidiene stă la baza temerilor noastre: astfel, nesiguranța naște monștri! Și cu cît o socie­tate va acumula mai multă nesiguranță, cu atît mai mult va avea nevoie de astfel de monștri pentru a-și explica de unde i se trage nesiguranța.

Celălalt este deci „monstrul“ predilect al nesiguranței noastre. Și, dacă există o „cerere“ de monștri din partea unei populații, există totdeauna și o „ofertă“ din partea unor „artiști ai poporului“ dispuși (și interesați!) să construiască monștri la comandă. Aceștia se pot chema în fel și chip, după caz. Pot fi, de pildă, Uniunea Europeană pentru cei care cred că aceasta este Celălalt care îi amenință – chiar dacă (sau mai ales pentru că) nu știu prea bine în ce constă aceasta: a se vedea, de pildă, faptul anecdotic că, imediat după Brexit, cele mai multe căutări pe Google ale britanicilor au fost despre „ce este UE“.

La noi, Celălalt, de la care considerăm că ni se trage nesiguranța zilnică, îmbracă o diversitate de chipuri: UE, desigur, care ne-a obligat să ne închinăm țara – și uite unde am ajuns!; liberalii vînduți Occidentului, pesediștii vînduți Moscovei, clasa politică în ansamblul ei sau Guvernul tehnocrat de „vînduți“; necreștinii în general, căci, după cum spunea sociologul nației într-o emisiune la televizor, „bunul-simț s-a născut odată cu creștinismul“ (aici a făcut însă o gafă, căci dacă sîntem buni creștini, mai sîntem și buni daci, or, afirmația aceasta înseamnă că dacii erau nesimțiți…); papistașii care ne amenință ortodoxia; islamiștii care își construiesc ditamai moscheea în capitala noastră și vor să ne confiște credința (deși nu turcii sau arabii din România au cerut o moschee); ateii care vor să scoată sfînta religie din școli (deși sînt cam 1% din populație); sirienii care ne vor invada țara (deși nici un sirian nu vrea să vină în România…); și, nu în ultimul rînd, acest Celălalt sexual, care vrea să ne spurce sfînta familie românească, pe care trebuie să o apărăm schimbînd Constituția (deși aceasta prevede clar că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre soți“, iar noul Cod Civil este și mai precis, reglementînd faptul că în România „căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie“ și că „este interzisă căsătoria între persoane de același sex“).

Atenție deci la cum îl construim pe Celălalt, căci, fără să ne dăm seama, el este oglinda în care ne în-chipuim cine sîntem Noi! Și s-ar putea ca, după ce răzbim și îl „ucidem“ pe Celălalt, să ne trezim, mă scuzați, în fundul gol. Se întîmplă chiar zilele acestea în Marea Britanie: „artiștii poporului“ care au construit cu înfrigurare monstrul european sînt primii care au ieșit la scenă deschisă pentru a spune că nu asta au dorit; în orice caz, nu chiar așa, și că…