Nepăsători în UE
În anii â90, una dintre cele mai îndelungate dispute din presă a fost cea pe tema "intrării în Europa". S-au preluat şi dezvoltat unele teme dezbătute în perioada interbelică (de pildă, cea dintre "europenism" şi "naţionalism"), s-au construit scenarii (că "o să rămînem în zona gri"), s-au măsurat partidele şi politicienii în funcţie de aderenţa lor la "ideea de Occident". S-au spus multe enormităţi, s-au spus şi destule lucruri inteligente. "Europa" era, pe atunci, ceva destul de abstract şi destul de puţin cunoscut pentru mulţi dintre noi. Ca să o vizităm, aveam nevoie de viză, care se obţinea greu. Nu ne gîndeam că peste vreo zece ani vom ajunge să mergem doar cu buletinul pînă la Lisabona. Dar dezbăteam pătimaş şi eram, în majoritate, euro-entuziaşti. Pe măsură ce drumul spre Europa devenea mai sigur - şi mai ales după ce, la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, s-a decis începerea negocierilor de aderare cu România - dezbaterile au început să fie dublate de subiecte de presă ceva mai concrete. A început să se scrie despre normele europene, despre criteriile pe care trebuia să le îndeplinim, despre termene. Dar subiectul cel mai important a fost, an de an, "raportul de ţară": zile şi săptămîni la rînd după publicarea lui, era întors pe toate părţile, iar Guvernul şi Parlamentul erau făcute zob că "nu întreprind reformele necesare". Pe atunci s-a fixat - cred - în conştiinţa publică ideea că "nu sîntem pregătiţi pentru UE", iar obsesiva comparaţie cu bulgarii (care din cînd în cînd "ne-o luau înainte") ne-a creat un complex de inferioritate de care nici azi nu scăpăm. Dar am rămas zdrobitor de euro-entuziaşti: sondajele arătau că aproximativ 80% dintre cetăţeni susţineau aderarea la UE. Pasul spre subiectele cu adevărat concrete s-a făcut printr-o avalanşă senzaţionalist-alarmistă: "va trebui să punem cipuri la vaci", "nu vom mai putea tăia porcul", "nu vom mai putea face ţuică", "se va desfiinţa zaibărul" etc. Aşa au început să se creeze euro-miturile. Dezbaterile s-au împuţinat, ideile au început să fie tot mai sărăcuţe: întrucît dilema "în Europa" sau "în zona gri" se lămurise, tema esenţială nu mai era dacă ne integrăm în UE, ci cum. Or, la acest capitol, e nevoie mai mult de argumente decît de emoţii şi stări, iar discuţia devine ceva mai tehnică. Intelectualii - mari susţinători ai europenizării, care risipiseră multă cerneală şi mult avînt pe tema aceasta în anii â90 - îşi mai calmaseră îngrijorările, aşa încît au început să scrie (şi) despre altceva, în special despre poticnirile politice interne (care, în anii 2001-2004, nu au fost deloc puţine) ori despre corupţie. Aşa încît, prinşi ca într-o menghină între senzaţionalisme de tipul "cipuri la vaci" şi discuţii oarecum tehnice despre "capitolele de negociere", am ratat în bună parte pregătirea spiritului public pentru aderarea la Uniunea Europeană. Dar tot euro-entuziaşti am rămas: pînă în ultima zi de "ţară non-UE", nimic nu ne-a clintit din convingerea noastră că e bine să aderăm. Focurile de artificii din noaptea de Revelion 2007 şi steguleţele UE care au stat montate pe maşini vreo lună după aceea au fost dovezile concrete ale euro-entuziasmului nostru. În primul an de apartenenţă la Uniunea Europeană, lucrurile s-au amestecat. Vechiul complex de inferioritate nu a scăzut, ci şi-a schimbat puţin retorica ("nici acum, în UE, nu sîntem în stare să...?"). Au apărut tot mai multe subiecte "utilitare", legate în special de fondurile europene ori de normele privitoare la diversele produse. De data aceasta, au fost tratate mai potolit şi mai echilibrat, dat fiind că între timp vacile căpătaseră numitele cipuri, fără vreo consecinţă notabilă. Oricum, interesul publicului pentru chestiuni concrete despre UE a crescut, iar prezenţa multor români în alte ţări ale Uniunii a contribuit în mare măsură la asta: şi cei aflaţi la muncă, dar şi infractorii care au creat probleme (vezi recentul "caz" româno-italian) au alimentat televiziunile şi ziarele cu ştiri. Dar am impresia că, în acest prim an de apartenenţă la Uniunea Europeană, am ratat de tot dezbaterea despre locul şi rolul nostru în UE, despre ce fel de Uniune se construieşte şi despre contribuţiile româneşti la această construcţie, despre alte asemenea teme importante. Intelectualii au părut preocupaţi mai degrabă de Băsescu şi Tăriceanu (ori şi-au văzut de ale lor), mass-media a umblat după sămînţa de scandal veşnic replantată ba de Guvern, ba de preşedinte, ba de PSD, ba de Becali. Anchete sistematice despre instituţiile publice care nu funcţionează la standarde UE nu prea am avut, doar pe ici, pe colo nişte indignări civico-gazetăreşti că Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură (de care depindea soarta a milioane de agricultori) nu a fost pusă în funcţiune. Dar aceste indignări n-au atins nici pe departe "cota" de care s-au bucurat conflictele între Băsescu şi Tăriceanu ori inutilele referendumuri la care au participat, blazaţi, mai puţin de jumătate dintre alegători. Am impresia că, după ce ani la rînd am visat să intrăm în Uniunea Europeană, am răsuflat uşuraţi că "am făcut-o şi pe-asta" şi ne-a cuprins, aşa, un fel de nepăsare... Dar, în sondaje, tot euro-entuziaşti ne declarăm...