Neliniști post-electorale

4 iunie 2019   SITUAȚIUNEA

Un aforism al lui Titu Maiorescu ar trebui să devină, pentru partidele care au cîștigat alegerile, un prilej de reflecție cotidiană: „Păzește-te a doua zi după un succes!“ Evident, bucuria de după o luptă cîștigată e legitimă. Dar dacă acțiunea politică la care obligă victoria se epuizează într-o interminabilă euforie, într-o celebrare veselă, nelucrătoare, a rezultatului, ne aflăm în situația ridicolă în care, după o nuntă reușită, nu mai urmează nimic…

Încerc să inventariez – fără pretenții de „diriginte“ expert – primejdiile care ar putea anula un succes atît de important și de promițător ca acela repurtat, dincolo de așteptări, de Opoziția autohtonă.

1) Ebrietatea paralizantă a „medaliei“ de campion. Iei „felicitările“ drept încheiere suficientă prin ea însăși a competiției, iei primul pas către orizontul proaspăt deschis ca fiind ultimul. Ți se pare că efortul făcut și-a atins scopul. Nu mai rămîn decît festivitatea, odihna, „instalarea“ confortabilă pe podium, „încremenirea în proiect“.

2) Blocajul strategic în comportament de front și amînarea neglijentă a demarajului constructiv. E o primejdie care derivă din faptul că manevrele de anihilare a adversarului nu au fost dublate și de un proiect alternativ bine structurat pentru eventuala preluare a „păcii“. Cu alte cuvinte, opozanții s-au străduit, cu succes, să cîștige, dar nu s-au pregătit sistematic, articulat, solidar, pentru valorificarea promptă și optimă a victoriei. Din păcate, avem, din acest punct de vedere, un anumit, trist, precedent: schimbarea de regim din decembrie 1989. Am mai spus-o: România n-a fost pregătită – spre deosebire de majoritatea fostelor țări comuniste – pentru marea schimbare. Și în Polonia, și în Ungaria, și în Cehoslovacia, au existat organizații și personalități care, înainte de căderea vechiului sistem (și, adesea, în chiar interiorul structurilor sale) reflectaseră la o metodologie a normalizării. La noi, „reforma“ a fost tratată, pînă în ultimul moment, drept o utopie. Voiam „să scăpăm“, dar nu credeam că „miracolul“ se va întîmpla și că e realist să gîndim primii pași de după… Ceea ce ne-a costat! Nesperata noutate ne a luat, fatalmente, prin surprindere. Mutatis mutandis, cam asta riscăm și acum. Nu ni se părea garantată victoria, iar acum nu-i putem onora exigențele… Am devenit, din pugiliști drastici, vedete încîntate de sine.

3) Nu reușim să depășim hipertrofia eului (partinic și individual), pentru a adopta discreția și eficiența responsabilității. Nu contest reflexul spontan al cîștigătorilor de a se pune în valoare, de a defila glorios sub emblema unui „noi“ suveran. Dar de aici pînă la fudulie (uneori candidă) e cale lungă. „Sărbătoarea“ e un episod firesc, dar nu poate dura dincolo de răgazul duminical. Trebuie începută săptămîna (luna, anul) de muncă. Ca să nu mai spunem că, în alegeri, adevărata victorie e a votanților. Ei sînt adevăratul „noi“ din discursul victorios, ei sînt cei care au ales bine (bazîndu-se, desigur, pe prestația candidaților, dar și pe exasperarea față de o guvernare plină de cearcăne). Și tot ei trebuie să fie principalii beneficiari. Încît e puțin pripit (și nedemocratic) să vezi scena politică umplîndu-se de piepturile bombate ale partidelor învingătoare (care își dispută meritele chiar și între ele) și de retorica egolatră a cîte unei „vedete“, autocalificate drept „locomotivă“ salvatoare, drept reîncarnare a lui Avram Iancu, drept „românul“ par excellence! OK, le mulțumim, dar le recomandăm, amical, să evite psihologia personalității providențiale, a eroului misionat de „popor“ să împlinească visele națiunii. Statuile de paradă nu durează mult, oricît ar fi ele de „volubile“ în stilul „vocea patriotului național“. Nu ne face nici o plăcere să ne reamintim de categoria „conducătorului iubit“.

4) O terapie utilă ar putea fi, pentru cîștigători, nu doar celebrarea înlăturării adversarului, ci și o analiză riguroasă (și asumată) a defectelor care l-au dus la pierderea competiției. Asta pentru a evita repetiția, căderea în aceleași capcane. Cu alte cuvinte, (încă) Opoziția trebuie să evite cu orice preț derapajele cronice ale guvernării PSD: sentimentul ușor paranoic al unei îndreptățiri supreme, indiferent de rezultate, decizia de a focaliza pe interese personale în dauna interesului public, promovarea incompetenței docile, a educației precare și a prostului gust, delegarea eșecului și a vinovăției asupra „dușmanilor“: străinii, oculta mondială, statul paralel, Soros, intelectualii, societatea civilă, Uniunea Europeană etc. „Românismul“ caricatural, psihologia victimei inocente, amestecul de mitocănie și sentimentalism populist, maltratarea limbii materne, slugărnicia față de „șefi“, spiritul de gașcă, iată tot atîtea fisuri comportamentale ale unei „Puteri“, care s-a surpat sub propria ei nevrednicie, necuviință, nepricepere. Cei care au cîștigat scrutinul din această primăvară trebuie musai să vină cu un model politic diferit, cu o autentică strategie de dialog cu electoratul și cu o selecție de personalități puternice, deopotrivă pragmatice, convingătoare, respectabile.

Cinstit vorbind, ceea ce se vede, deocamdată, nu e suficient de limpede și de încurajator: asistăm la disensiuni riscante între partidele victorioase, la lupte interne între reprezentanții aceluiași partid, la bîlbîieli retorice pe cît de țanțoșe, pe atît de inconsistente. Încă nu se configurează portretul reformatorului adevărat, pentru care uitarea de sine, hărnicia dezinteresată, viziunea și onestitatea fără fisură sînt virtuțile esențiale. De aceea, neliniștile mele culminează cu o teamă surdă: pînă la alegerile parlamentare din 2020 mai avem de așteptat un an și ceva; dacă, în acest interval, nu se produce o mutație decisivă, vom vedea renăscînd „tradiționala“ înclinație spre nostalgie a poporului nostru: „tot cu ăilalți era mai bine!“, „nici ăștia nu sînt mai breji!“ ș.a.m.d. Sper, din toată inima, să nu avem parte de o asemenea dezonorantă dezamăgire.

Mai multe