Neîncredere și ignoranță

De ce are România atît de mulți oameni care refuză vaccinarea anti-COVID? Fiindcă populația noastră reunește două caracteristici negative: e neinstruită – sau, mai exact, are o educație științifică precară – și, pe de altă parte, are puțină încredere în stat și instituțiile publice, inclusiv în cele medicale. Dacă oamenii ar fi numai neinstruiți, dar cu încredere în instituții, ar putea, într-o proporție mai mare, să se lase în seama acestora, convinși fiind că acestea știu mai bine decît ei și le vor binele. Dar o îndelungată experiență a părut să arate – cu fiecare guvernare aproape – că statul și demnitarii săi mint, sînt corupți în mare parte, utilizează propaganda ca să-și ascundă eșecurile și puțin le pasă de cetățenii simpli. Guvernul actual, din păcate, nu prea face excepție. În acest caz, mulți trag o concluzie rezonabilă, chiar dacă, în acest caz, falsă: nu putem avea încredere în nimic din ceea ce propune și cere statul și, printr-o generalizare neîntemeiată, dar explicabilă, în nici un stat.

În privința educației sau a deficitului ei la noi, a analfabetismului funcțional, dar și în cea a deficiențelor grave în educația științifică s-au spus destule lucruri. Nu știu ce va ieși din programul „România educată”, dar – așa cum văd lucrurile – sînt sceptic. Aș mai adăuga doar un element. Nu e nevoie și nici nu se pune problema ca profanii să înțeleagă în detaliu cum funcționează vaccinurile sau modul de acțiune al virusurilor. Lucrurile sînt complicate și țin de o știință foarte avansată. Este însă nevoie ca omul, indiferent de profesie, să fi păstrat din școală cîteva dintre principiile științelor: ipoteza, raționamentul, experimentul repetabil, testarea. Trebuie să înțeleagă, fie și aproximativ, ce înseamnă un model matematic, ce înseamnă o statistică și cum trebuie ea citită. Trebuie să fi priceput că știința nu e vrăjitorie și nici numai tehnologie, că ea procedează prin ipoteze și testări și că nu pretinde infailibilitate. Și mai trebuie să înțeleagă ceva: că științele formează un corp coerent, că se susțin reciproc și au la bază cîteva principii comune pe care le considerăm universale.

Educația științifică dobîndită în școală nu înseamnă neapărat să știi multe formule, legi și date, ci să ai o idee, oricît de aproximativă, despre modul general în care funcționează cercetarea științifică în domeniile principale. Și aș adăuga că nici domeniile umanist-sociale nu sînt fără contribuție: studiul lor ascute simțul critic și furnizează reperele istoric-culturale adecvate și absolut necesare. Și, în general, într-o țară în care se citește puțin – ca la noi – nu poate exista o simpatie răspîndită pentru vaccin.

Deficiențele educației științifice cuplate cu lipsa de încredere în instituții îi fac pe oameni mai întîi permeabili la fake-uri și la teorii conspiraționiste. Trebuie observat, de altfel, că acestea presupun mai întîi convingerea că autoritățile de pretutindeni își mint sistematic și interesat cetățenii, apoi că la această mare minciună sînt părtași și oamenii de știință. Faptul că uneori oamenii de știință au păreri divergente este interpretat de conspiraționiști în cheie polițistă, în sensul că se ascunde ceva de către cineva în folosul cuiva. Iar lipsa de educație științifică îi face pe oameni să ia de bună această imputare, neînțelegînd că cercetarea, mai ales a unui fenomen nou, nu poate să nu cunoască divergențe și chiar contraziceri și că abia dacă opiniile savante ar fi fost perfect coerente, de la începutul pandemiei și pînă azi, situația ar fi fost suspectă.

Aș mai adăuga că pentru un om, cît de cît mai educat, neîncrederea în autoritățile române ar putea fi contrabalansată prin mai multă încredere în autoritățile europene sau din țări europene, ori din America, unde politicile de vaccinare sînt asemănătoare cu cele de la noi, dar ratele mult mai bune. Probabil că asta s-a și întîmplat în cazul unora, dar alții – poate recrutabili din rîndul celor care consideră Europa locul de unde ne vin toate relele – sînt imuni la influența Vestului.

Neîncrederea funciară în autorități și precaritatea educației sînt cauzele principale ale apetitului scăzut pentru vaccinare al românilor. La ele se adaugă, probabil, și rolul cel puțin ambivalent al BOR, dar și efectul psihologic al „relaxării” aproape complete din vara asta, care a sugerat multora că pandemia s-a încheiat, deși medicii continuau în același timp să avertizeze împotriva „valului patru”.

Antivaccinismul nu e nici știință, nici „ideologie”, nici „religie”, ar însemna să-i facem prea multă onoare dacă l-am trata astfel. Non-vaccinații nu sînt și nu vor fi discriminați, cum se plîng unii, deoarece au oricînd posibilitatea să se vaccineze gratuit, fără ca prin asta să-și afecteze identitatea, demnitatea, religia și convingerile în oricare alt domeniu. Comparația – pe care am auzit-o uneori – a celor care nu vor să se vaccineze cu evreii purtători de stea galbenă din Evul Mediu e stupidă și dezgustătoare. Antivaccinismul e un fel de „superstiție” ieșită din încrucișarea dintre ignoranță și neîncredere, și care contribuie la răspîndirea epidemiei. Poate fi tratat? În imediat, la noi, mă tem că nu-i nimic de făcut, în afara unor forme de constrîngere soft (obligarea cadrelor medicale și a profesorilor să se vaccineze etc.). Există însă un factor natural despre care cred că, în perioada ce va urma, va crește ratele de vaccinare în România: frica de boală și de moarte, cînd „valul patru” se va năpusti cu adevărat peste noi.