Negocierile

„Pe cine puneți la Educație? Dar la Finanțe? Dar la Interne? Cîte posturi de ministru v-a cerut partidul cutare? Cîte ați dat?“ Așa-i întreabă stăruitor jurnaliștii pe politicieni cînd se coace de o nouă alianță de guvernare, cînd se pregătește o moțiune de cenzură ori după alegeri. Iar politicienii, luîndu-și un aer evlavios, nu întîrzie să declare: „Nuuuu, noi nu negociem oameni și funcții! Noi avem în acest moment numai discuții complexe asupra programului de guvernare!“.

Ba bine că nu! Bineînțeles – și o știe oricine – că politicienii negociază mai presus de orice tocmai posturi și oameni, adică se negociază pe ei înșiși; mai mult, că acest tip de negociere trece înaintea așa-numitelor „principii“, dacă nu le substituie cu totul. Și, în fond, nu-i chiar anormal: politica, la urma urmelor, este despre putere, adică despre oamenii care o au, înainte de a fi despre „principii“, care oricum de obicei se lipesc de cei care ajung în situația de a le pune în practică.

Dar noi ținem cu dinții să ne dăm „principiali“, reușind însă să nu fim decît ipocriți. Sigur că partidele negociază posturi și oameni și că principiul „do ut des“ e aproape unicul care contează. Dar cuvîntul „a negocia“ sună rău la noi, sordid, sugerînd venalitate, meschinărie, corupție. Nu vrem să recunoaștem că funcțiile, locurile și pozițiile se cumpără și se vînd ca oricare alte mărfuri – uneori pe privilegii, alteori pe alte poziții la schimb, de multe ori pe bani. Ai noștri politicieni însă vor să pară mai presus de tîrguieli, incoruptibili la tocmeală, dedicați nu vulgarei chivernisiri personale și de familie, ci binelui comun, chiar și atunci cînd – o știe oricine – lucrurile nu stau cîtuși de puțin așa. Rezultatul este că, în loc să negocieze la vedere – așa cum se întîmplă în unele țări precum Olanda sau Belgia –, ei se tocmesc pe ascuns, uneori în separeul a te miri ce speluncă de lux. Nu îndeajuns însă de ascuns pentru ca presa să nu adulmece „delictul“ și atunci cad întrebările insinuante: „Ce ați negociat cu cutare la restaurant?“. „Noi, negociat? Nu, noi am luat masa împreună.“ „Dar ce ați pus la cale?“ „Am avut doar un dialog!“ „Bine, dar ce funcții i-ați promis?“ „Nu, nu negociem funcții.“ „Atunci de ce v-ați întîlnit?“ „Nu v-am spus? Ca să avem un dialog cuprinzător. Politica înseamnă mai ales dialog. Nu știați asta, domnișoară?“

Ce-ar fi atunci dacă vreunul sau un altul dintre politicieni ar admite deschis într-o bună zi, spunînd cam așa ceva:

– Desigur că am negociat, ba chiar ne am tocmit îndelung și la greu. Pe ce? Evident, exact pe posturi, pe oameni, funcții, cîte, cui, că doar nu pe interpretarea Eticii lui Spinoza! Asta-i politica dintotdeauna, nu vă fie cu supărare. Să știți că a fost dur. Pretențiile sînt multe, datoriile din campanie sînt mari, clientela flămîndă, posturile mănoase totuși puține față de numărul candidaților. De asta a și luat atîta timp tocmeala – mă rog „dialogul cuprinzător“. Totuși, am terminat cu bine și ne puteți felicita. Ce facem cu programul de guvernare? N-am insistat, fiindcă tot nu-l putem îndeplini. Sincer, a fost făcut cam la plesneală, ca să cîștigăm alegerile… Dar, cum se spune în popor, omul sfințește locul. Deci și noi am negociat cum să sfințim cu cetățeni fideli fiecăruia dintre noi toate ministerele, agențiile, deconcentratele și așa mai departe – de la director la liftieră. N-am uitat să ne căpătuim familiile, că nu-i familia baza societății? Dacă ne-am gîndit și la interesul public? Sigur că da, ne-am gîndit. Și? Și nimic: a rămas un gînd…

Pesemne că sinceritatea asta s ar lăsa cu scandal. Toți ar vocifera, întrecîndu-se în indignări ipocrite, începînd cu jurnaliștii, mari ipocriți și ei, cu adversarii politicianului în cauză, pînă la publicul în marea lui majoritate, fals indignat și el din cauza atracției necuviincioase pe care i-a stîrnit-o declarația în cauză. Omul nostru sincer ar fi denunțat drept un extremist periculos, drept un „taliban“ și cariera lui ar fi lichidată. Așa ceva nu se cade. Să spui că „regele e gol“ merge numai la un copil sau la un nebun de curte. Dar funcția de nebun de curte nemaifiind nicăieri pe ștatul de plată al curților, nebunii au intrat în afaceri private sau au devenit analiști politici. Iar copiii, sărmanii, sînt ocupați cu altele: tocmai au început școala unde, nu în ultimul rînd, sînt învățați de zor că, firește, nu-i frumos să minți, dar că-i bine s-o faci.