Naţionalism, patriotism, cosmopolitism
IRES a publicat în ultimul număr din Sinteza principalele date ale sondajului „România – naționalism versus cosmopolitism“. Imaginea globală pe care o oferă este o versiune statistică a temei Mîndru că sînt român. În cifre, asta revine la 93% din populația României care răspunde „da“ la întrebarea „Dumneavoastră vă simțiți mîndru că sînteți român?“. Restul răspunsurilor vin să întregească acest „patriotism“: 88% se consideră patrioți, 84% declară că nu „s-au săturat de România“, ba chiar 59% declară că „România este o țară mai bună decît majoritatea celorlalte țări“ și că „lumea ar fi mai bună dacă cetățenii din celelalte țări ar semăna cu românii“. În mod ciudat, unele întrebări sînt însă „cu răspuns plătit“, ca să spun așa. De pildă: sînteți de acord cu afirmația că „tradițiile românești trebuie păstrate“? Păi, ce individ normal ar spune că tradițiile țării sale nu trebuie păstrate? Nu este deci de mirare că 98% din români sînt pentru păstrarea tradițiilor – deci sînt „tradiționaliști“ sau „naționaliști“? Problema pentru o cultură modernă nu este dacă trebuie să-și păstreze tradițiile, așa, în general, ci pe care dintre ele, cum și în ce fel. Dincolo de astfel de mici inadvertențe (după părerea mea) metodologice, studiul spune însă o serie de lucruri importante despre imaginea de sine a românilor la ora actuală. Cu o condiție însă: coroborarea, fie și minimală, a tuturor răspunsurilor și, eventual, a acestora cu alte studii similare.
Ce rezultă deci dacă depășim patriotismul de 93%? Iată cîteva constatări preliminare:
● Ca și în cazul credinței, cînd practic toți românii se declară credincioși, dar mult mai puțini afirmă că religia este importantă în viața lor, dacă 93% sînt mîndri că sînt români, doar 61% declară că faptul de a fi român este important pentru ei.
● 87% preferă să fie „cetățean al României decît al oricărei alte țări din lume“, însă doar 68% declară că „le-ar plăcea să trăiască în România“.
● Sîntem mîndri cu toții că sîntem români, dar sîntem mîndri doar de „arta și literatura“ (79%) și de „istoria“ noastră (69%), nu și de „tratamentul egal și corect al cetățenilor“ (21%), „felul în care funcționează democrația“ (17%) sau „realizările economice“ (8,5%).
● Mai mult, 82% din patrioții români nu consideră că țara lor „oferă un viitor sigur tineretului“, iar 59% sînt de părere că aceasta nu oferă cetățenilor săi nici măcar „un nivel de trai decent“.
● 62% din români nu sînt de acord cu interogația „Credeți că România ar trebui să primească mai mulți străini care să se stabilească aici?“. Este iarăși o întrebare ușor ambiguă: chiar așa, de ce ar trebui ca România să facă acest lucru? Prezentarea coroborează acest rezultat cu un altul: „doar 7% din cei chestionați cred că străinii care locuiesc în România au o influență foarte bună asupra țării noastre“. Ceea ce este foarte adevărat, doar că 65% au o părere bună și, dacă dihotomizăm răspunsurile pe influență bună/rea, rezultă că 72% din români consideră că influența străinilor este pozitivă, față de doar 19% care consideră că aceasta este una negativă. Fapt confirmat și de cei 87% din români care declară că au o părere bună despre cetățenii străini care trăiesc în România. Dar parțial contrazis de afirmația că „românii preiau prea multe modele din afară“, împărtășită de 67% din populație.
Morala fabulei? Una confuză, datorată doar în mică parte formulării unora dintre întrebări. Confuzia este, în primul rînd, în societate. Pe de o parte, studiul sugerează destul de clar că „patriotismul“ a devenit o dezirabilitate socială care cîștigă teren, dar care se exprimă, deocamdată, mai mult declamatoriu, revendicativ și abstract. În mare măsură, este și un „patriotism“ reactiv, mai exact, un „naționalism“ născut și din neîmplinirea speranțelor pe care oamenii și le-au pus în „europenizare“. Pe de altă parte, cînd vine vorba despre „viața reală“ (trai decent, egalitate de șanse, o economie și o democrație funcționale etc.), patrioții români încetează să mai fie mîndri de țara lor (63% declară chiar că, „atunci cînd mă gîndesc la unele lucruri legate de România, îmi este rușine“). În sfîrșit, raportarea la „străini“ este și ea una confuză: aceștia au o influență pozitivă, iar „faptul că România face parte din UE“ este un lucru bun pentru 70% din români, dar aceiași străini ar face mai bine să stea la ei acasă, iar România ar trebui să fie mai fermă în relațiile sale cu UE.
Ce să înțelegi din toate acestea? 75% din români declară sus și tare că „românii au o identitate națională puternică“, dar este mai mult un soi de wishful thinking, de nevoie de a crede în propria identitate, într-o perioadă de criză identitară acută. Tot mai mult, naționalismul pare să fie considerat ca terapia adecvată acestei suferințe identitare, mijlocul privilegiat – și cel mai la îndemînă! – pentru a reface „imaginea de sine“, de care românii au ajuns să fie obsedați.
Aici ar fi însă util, poate, să facem o distincție ce poate părea pedantă, dar care este esențială, între patriotism și naționalism. Au spus-o mulți și în diferite feluri, dar reducînd la esențial, patriotismul este iubirea propriului popor, în timp ce naționalismul este ura sau disprețuirea celorlalte popoare. Din acest punct de vedere, patriotismul este totdeauna bun, în timp ce naționalismul este totdeauna rău. Mai mult, în anumite situații și privințe, naționalismul poate să submineze patriotismul. Și aceasta deoarece patriotismul adevărat nu este doar sentimentalism discursiv, ci acțiune împărtășită întru binele comun al patriei – care, implicit, este și binele meu. Din acest punct de vedere, nu există patriotism individualist: „eu sînt patriot“ este doar disperare sau fudulie în afara lui „noi sîntem patrioți“. Și tot din acest punct de vedere, naționalismul este cel opus cosmopolitismului, nu patriotismul. Dimpotrivă, lucrînd pentru interesul patriei, acesta din urmă poate fi, în același timp (și este cazul României mai ales în contextul geopolitic acutual), și un cosmopolitism strategic, patriotic sincer, căci apartenența europeană, negociată inteligent, este interesul vital al țării.
Pe scurt, rezultatele acestui sondaj, așa cum sînt ele, îmi întăresc o angoasă personală, căci îmi e frică de naționaliști și atunci cînd fac daruri nației…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.