Naţional şi supranaţional: o dilemă europeană

12 septembrie 2012   SITUAȚIUNEA

Joia trecută, Süddeutsche Zeitung a publicat textul unei conferinţe susţinute de curînd, la Potsdam, de scriitorul austriac Robert Menasse (laureat al mai multor prestigioase premii literare). Titlul conferinţei este „Europa: numărătoarea inversă“. Argumentul conferenţiarului este, în rezumat, următorul: un organism politic, născut, acum 60 de ani, pentru a consolida pacea şi bunăstarea unei comunităţi istovite de două războaie mondiale, riscă să sucombe din cauza unei recrudescenţe a naţionalismului, ambalat într-o ipocrită ornamentică pro-europeană. În discuţie este „modelul democraţiei naţionale“ (un concept de secol XIX), care nu se mai potriveşte cu orizonturile „supranaţionale“ ale lumii de azi. Obsesia sau inerţiile naţionalismului blochează construcţia europeană şi pun, astfel, în pericol generoasa utopie pe care au avut-o în minte cîţiva „părinţi fondatori“ ca Jean Monnet sau Robert Schuman. În ce fel?

1) Totul a început (1952) cu un proiect economic („Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului“, urmată, în 1958, de „Comunitatea Economică Europeană“). Nu se poate contesta eficienţa acestui proiect, dar el a lăsat în umbră componenta delicată, mai greu de omogenizat, a particularităţilor culturale. Într-un spirit care are, vrînd-nevrînd, un subton marxizant, tot ce ţine de artă, idei, tradiţii locale, limbă, patos identitar a fost tratat ca „supra-structură“, ca element secundar, ca anexă cochetă a unei retorici de protocol, ale cărei priorităţi sînt, totuşi, altele. Neatent la dimensiunea emoţională a ideii europene, la forţa de coagulare pe care o poate avea, în mod paradoxal, diversitatea umană, proiectul „întemeietorilor“ a fost deturnat spre un soi de perfecţiune rece, abstractă, fără suficientă putere de seducţie: o „tehnică“, o soluţie „administrativă“ şi, în cele din urmă, o birocraţie. În aceste condiţii, „naţionalul“ a rămas singurul refugiu al valorilor trăite, protectoare, dătătoare de unicitate.

2) Dar chiar şi în plan economic, lucrurile n-au mers, consecvent, pînă la capăt. Comisia Europeană a introdus uniunea monetară, dar – observă Robert Menasse – n-a dublat-o de o politică economică, financiară şi fiscală comună, ceea ce explică, în bună măsură, eşecurile acute din unele ţări membre. În eforturile ei de coerenţă, Comisia Europeană s-a văzut cenzurată de Consiliul European, alcătuit din cei 27 de şefi de stat şi de guvern ai Uniunii. Comisia e, prin definiţie, un guvern supranaţional, în vreme ce Consiliul e o sumă de „interese naţionale“. Iar între cele două se menţine o abia camuflată, inhibitorie, tensiune.

3) Accentul nou, originaliatea punctului de vedere al scriitorului austriac rezultă însă dintr-o altă, subtilă, constatare. La ora actuală, naţionalismul nu mai este întreţinut de populismul previzibil al extremiştilor de dreapta, ci, surprinzător, de politicienii de „centru“, care s-au învăţat să joace simultan (şi schizofrenic) pe două fronturi: cînd se duc la Bruxelles se înghesuie să-şi exprime solidaritatea continentală, fac tapaj de regulile comunitare, se înscriu, disciplinaţi şi surîzători, în „trend“-ul dictat de instituţiile europene, pentru ca, de îndată ce se întorc acasă, să explice „poporului“ cum s-au luptat ei pentru „interesul naţional“, cum au reuşit să evite „capcanele“ dezavantajoase în care au căzut alţii, pe scurt, cum au păcălit funcţionărimea bruxelleză, de dragul beneficiilor de trib şi al „demnităţii“ locale. „Nu sîntem colonia nimănui!“, „Nu ne lăsăm călcaţi în picioare!“ „Să-şi vază de trebile ei Europa!“ Cînd trebuie adoptată o legislaţie impopulară, se stabileşte prompt că e vorba de un imperativ european, care a trebuit acceptat din raţiuni strategice. Europa e bună ca scuză, ca ţap ispăşitor, ca „ingerinţă“ fatală. Nu e nici măcar vorba de convingeri. Politicianul „naţional“ ştie, pur şi simplu, că a juca, cu glas tremurat şi grimase băţoase, cartea anti-europeană e un fel garantat de a-şi spori şansele electorale. Discursul patriotic e musai să adopte gesticulaţia izolării voiniceşti. La Bruxelles, el se transformă, fără efort – şi fără ruşine – în drăgălaşe sesiuni de poze şi pupături cosmopolite...

Nu am soluţii de ieşire din dilema anunţată în titlu. Fără Europa nu se poate. Dar nici moartea entropică a naţiunilor nu e posibilă sau dezirabilă. A găsi continuitatea, gracilă, dintre cele două direcţii ar trebui să devină un proiect de reflexie prioritar. Şi asta în timp ce, uneori, în Europa pare să fi început numărătoarea inversă.  

Mai multe