Mythbusting

Eram tentat să încep prin a spune „îmi cer scuze, am fost un român!“. Poate suna însă prea dramatic, așa că am renunțat. Totuși, despre ce este vorba?

Despre TEDx Cluj, dedicat anul acesta exercițiului de a pune la locul lor niște mituri de largă audiență. De unde și pînă unde atunci această primă pornire de a-mi cere scuze? Să fiu onest: deși auzisem, ca tot omul, de formatul TED, nu știam prea multe despre el, iar cît știam nu era de natură să mă facă un fan spontan. Pe de altă parte, am și eu prejudecățile mele față de unele rețete americane de mare succes. În plus, ca orice român care știe că sîntem țara formelor fără fond, nu așteptam mare lucru de la această preluare prea ca la țara noastră a mult mediatizatului format american. Primul mit care (mi-)a fost demolat a fost deci exact acesta: la noi e altfel, așa că nu ține chestia asta! Ei bine, „ține“! Al doilea, pe care mi-l demontasem și singur într-o anumită măsură, a fost că „tineretul de azi“ nu mai este interesat de „cunoaștere“ și că, în nici un caz, n-ar fi dispus să mai și plătească pentru așa ceva. Ei bine, 800 de tineri au plătit 50 de euro ca să participe la TEDx – și dacă ar fi existat în Cluj o sală convenabilă de 2000 de locuri, ea ar fi fost plină ochi.

Nu știu cum au fost celelalte ediții, nu știu cum arată versiunea bucureșteană, dar evenimentul la care am participat la Cluj a fost un spectacol neo-iluminist impecabil. Să iau fiecare cuvînt în parte și să‑l justific.

Spectacol. Formatul o cere. Prezentările de fix 10 minute (un ecran pe care se scurgeau secundele ne-a terorizat pe toți vorbitorii) au fost alternate cu proiecții ale unor prezentări din cadrul TED american, precum și cu o transmisie prin Skype din Antarctica a lui Cristian Coman, iar acestea au fost alternate, la rîndul lor, cu performance-uri de cea mai bună calitate. Totul orchestrat de un prezentator, ca la orice spectacol de gală care se respectă.

Impecabil. Pentru că organizarea a fost impecabilă, de la mixul interdisciplinar și transgenerațional de vorbitori, la catering-ul asigurat tuturor participanților. În plus, totul desfășurîndu-se la secundă (și zău că nu exagerez!), conform programului. După prima pauză, am întîrziat un minut la cafea. Cînd am dat să intru în sală, o domnișoară m-a atenționat politicos că spectacolul începuse. Așa că m-am retras, rușinat, în barul sălii de spectacol și am urmărit de acolo pe ecranele montate special pentru acest eveniment.

Neo-iluminist. Nu găsesc alt termen, așa că l-am inventat pe acesta. Nu se aplică, evident, doar TED, cu sau fără „x“, dar ­TEDx Cluj poate intra cu capul sus în această categorie. Mi-a evocat, după primele cîteva prezentări, imaginea de pe vechiul Larousse al bunicului meu, cu acea doamnă care suflă într-o păpădie și este înconjurată de sloganul faimos je sème à tous les vents. Evident, trebuie să existe un „neo“ în preluarea în secolul XXI atît a imaginii, cît și a „logo“-ului, dar mesajul rămîne, în esența sa, același: educarea spiritului critic prin răspîndirea în mase a cunoștințelor și a interpretării lor sub semnul rațiunii. Pentru aceasta, specialiști încărcați de recunoaștere internațională (uneori la doar 30-35 de ani...) au coborît din turnul de fildeș al limbajului lor de specialitate și s-au dovedit a fi niște fermecători storytellers. Adică, mai pe românește, au știut să traducă pe înțelesul tuturor, fermecîndu-i totodată, cele mai ezoterice cunoștințe ale breslei fiecăruia. Ceea ce a spulberat (măcar punctual...) mitul intraductibilității, precum și realitatea lipsei de comunicare dintre specialiști și publicul larg din România.

Să detaliez acum.

Mediul informațional în care trăim este generator și amplificator de „mituri“. Avem acces la indefinit mai multe informații decît bunicii noștri și, pe baza lor, ne putem forma propriile opinii. Cu sprijinul cobranșaților de pe Internet și cu cel al media generaliste, aceste opinii devin ușor convingeri, imagini despre lume, evidențe dovedite științific de cercetătorii de la Universitatea X sau Y. Dacă baza de informații a crescut astfel uriaș, capacitatea de interpretare a lor nu a păstrat pasul, transformîndu-i chiar și pe mulți oameni educați în analfabeți funcționali: aparent paradoxal, în această privință, iletrismul a crescut proporțional cu informația. Decalajul dintre cele două a început să fie acoperit și „rezolvat“ prin mituri științifice la îndemîna tuturor.

La TEDx au fost discutate și „demolate“ multe dintre ele, de la unele care ne afectează viața de zi cu zi, precum „vaccinul ucide“, la altele – care privesc însăși viața noastră pe pămînt, precum convingerea că „vedem cu toții aceeași realitate“. Unele sînt cu dus și întors. Schimbarea climaterică, de pildă, este abordată la nivelul opiniilor prin mituri opuse: apocalipsă sau gogoriță. Unde este realitatea? Mai delicat este mitul organismelor modificate genetic. Bau-bau? – s-a întrebat, retoric, vorbitorul. Nu, căci de la bananele visurilor din comunism la cățeii ce ne-au devenit parteneri domestici, toate sînt organisme modificate genetic prin selecție naturală sau umană. Nici selecția de laborator care produce organisme modificate genetic pentru a asigura alimentația unei populații mondiale în creștere exponențială nu sînt, în sine, nocive. Dar, ca și în cazul energiei nucleare, depinde cum le folosești. Iar în spatele folosirii OMG-urilor se ascund multe nereguli...

Abordarea critică a noilor mituri științifice este o datorie de tip iluminist. Cu o condiție: să rămînă critică pînă la capăt. Căci, de multe ori, demolarea unui mit poate să ascundă alt mit viral și mai păcătos. Pe de altă parte, există mituri care nu sînt – și poate nici nu ar trebui să fie – de domeniul științei. Mitul iubirii veșnice, de pildă, nu este un astfel de „mit“. Știm că, în realitate, nu prea se adeverește, ceea ce nu împiedică însă iubirea să existe și să se viseze veșnică. Și e bine să rămînă așa, chiar dacă științific o putem demonta prin reducere la durata medie a unei căsătorii sau la un joc complicat de neuromediatori etc. În ultimă instanță, și faptul că viața are un rost poate fi considerat un mit, iar despre existența lui Dumnezeu s-a spus de mult că ar fi ceva de genul acesta. Dar nu despre „mituri științifice“ este vorba aici, ci despre credințe, iar acestea e bine să rămînă ceea ce sînt. Mesajul ultim al acestei gale a spiritului critic a fost, astfel, un bemol ironic: nu credeți chiar tot ceea ce vi s-a spus în această zi!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.