Muzeul kitsch-ului?

„Bucureștenii și turiștii au la dispoziție o nouă desti-ație muzeală, dedicată, de această dată, kitsch-ului românesc“ – au anunțat ziarele începînd cu 5 mai. „Ea include aproximativ 200 de exponate și poate fi vizitată în Centrul Vechi al Capitalei. Muzeul de tip boutique cuprinde peste 200 de exponate, care compun o imagine de ansamblu a kitsch-ului românesc. Aceasta poate fi dedusă și din cele șapte categorii în care au fost împărțite obiectele: Dracula, religie, comunism, design interior, gypsy, modern și make your own kitsch.“ Un jurnalist supralicitează: „În Muzeul Kitsch-ului, vizitatorul nu se poate plictisi. «Nimic nu este mai vulgar decît kitsch-ul sofisticat», este mesajul de întîmpinare. O statuie a lui David cu dolarul de gît întîmpină, de asemenea, musafirul avid de cunoaștere. Oricine își va regăsi un obiect care i-a aparținut sau pe care încă îl are acasă“.

Avid de cunoaștere, așa cum mă știți, mi-am luat nevasta și, ca tot burghezu’ care se respectă, am dus-o duminică la muzeu.

– Bine ați venit la muzeul kitsch-ului! – ne întîmpină o domnișoară zîmbitoare.

– De-abia așteptam un asemenea muzeu! – se aud două voci la unison, ale unui cuplu de tineri din spatele nostru.

– Pentru români, știți, avem bilete mai ieftine, că ei sînt expuși tot timpul-kitsch-ului!

Noi mormăim ceva, mulțumim și ne luăm biletele. Și în asta sîntem excepționali!? – încep eu să mă enervez. Tot restul muritorilor nu sînt expuși la kitsch și trebuie să ajungă în România ca să descopere acest fenomen exotic, numai noi ne am născut și vom muri în kitsch. Măi, să fie!… Apoi îmi dau seama că domnișoara zîmbitoare mi-a luat cu zece lei mai mult pe bilete, căci prețul nefiind afișat nicăieri, am crezut că atît costă. Dau să mă întorc, dar renunț: o iau ca pe o experiență live a kitsch-ului românesc…

Înăuntru găsim, într-adevăr, tot ceea ce ne așteptam să regăsim. Înșiruirile jurnaliștilor care au trecut pe aici sînt corecte – și toate încep cu ceea ce știau oricum: peștele de sticlă albăstruie de pe televizor și „Răpirea din Serai“ de pe perete. Sînt, evident, mult mai multe. Ba chiar mult prea multe. Sifonul acesta vechi, de pildă, în plasa lui de sîrmă, ce caută aici?

– Dar ăsta e frumos! – se minunează și un jurnalist care s-a întîmplat să-și facă reportajul în timp ce eram și noi acolo. Dacă mergi jos, la restaurantul X, ăia chiar au expuse sifoane d-astea!

– Îl aveam aici și n-am știut unde să l pun, așa că… – se scuză stăpînul muzeului.

Rezultă din cele expuse că tot comunismul a fost, pur și simplu, kitsch. Mă rog, fie, omul știa că asta prinde la public. Dar de ce este Dacia 1300 kitsch? Sau Sala Palatului? Sau cravata de pionier, așa, ca atare? Kitsch-ul religios cuprinde tot felul de icoane care îți fac cu ochiul, cruci cu beculețe, Iisus în posturi grotești etc. De acord, e kitsch în stare pură. Se bate apoi monedă pe fastul preoților. O fi reprobabil, dar nu e kitsch. Apoi se trece la kitsch-ul bisericilor. Unele sînt însă impecabile, doar că fie sînt mari (probabil că proprietarul a auzit ceva de la trupa Taxi despre Catedrala Neamului), fie au forme mai îndrăznețe. Una însă e chiar superbă…

– Hainele astea puse la uscat nu sînt kitsch, dar le-am pus ca să completeze atmosfera – îi spune patronul jurnalistului, pe cînd treceam pe lîngă o sfoară lungă de care atîrnau chiloți, sutiene și cîrpe. E tipic românesc! – mai precizează acesta.

Și străzile din orașele medievale italienești cum or fi atunci? – îmi trece mie prin minte, cu gîndul la toate instalațiile de uscat rufe pe sub care treci pe străduțele atîtor orașe vechi din Italia. Acolo e pitoresc, la noi e kitsch…

Ajungem la colțul cu „camera comunistă“, cu un pat cu noptieră-ladă-de-pat care domină totul.

– Aici facem poze! – se animă brusc patronul. Aici, în sertar, avem și bani – falși, desigur! – și lumea se așază pe pat, ia un pumn de bani și îi aruncă, așa, în aer, ca să zică că sînt bogați! Vizitatorilor noștri le place foarte mult aici! – rezumă amfitrionul cu mîndrie.

Ei da, acesta chiar e kitsch de zile mari: să parodiezi cu bani falși kitsch-ul la care rîvnești, dar n-ai parte, căci e pe bani adevărați! Poate că adevăratul kitsch din acest muzeu nu este cel pe care îl expune, ci cel pe care îl produce… Muzeul nu are stil, dar nici umor, nu are distanță, dar nici empatie. Ce au oare cu bietele milieuri, de pildă, aceste obiecte atît de desuet tandre, cu care bunici și mătuși își alintau locuința amărîtă pentru a o însufleți puțin?

„În materie de kitsch, sînt și eu diletant, la fel ca toți ceilalți“ – se scuză proprietarul Muzeului Kitsch-ului. „Nu cred că există specialiști în kitsch, pentru că nu este o știință. Nu toate (exponatele) sînt 100% kitschoase, dar mi s-au părut de prost gust. Voi ține cont de feedback-urile și rating-urile vizitatorilor pentru a face schimbări sau pentru a îmbogăți colecția de exponate“. Și adaugă: „Niciodată nu vom ști dacă am făcut cea mai bună selecție…“ Puțin șmecheraș de provincie, puțin visător, declarat diletant, a mirosit o lovitură de piață, dar se declară, prudent, diletant și e vizibil speriat de ce-o să zică lumea. Nu te poți supăra pe el. Dar cazi pe gînduri și te întristezi puțin. Onest, în felul său, inițiatorul muzeului a fost foarte precis cînd a spus că nu prea știe ce obiecte a pus în muzeu, „dar mi s-au părut de prost gust“. Există un naiv mesaj pedagogic în această confesiune: Dragi vizitatori, nu vă înconjurați de astfel de obiecte, să știți că sînt de prost gust! Or, vorba jurnalistului citat mai sus, „oricine își va regăsi un obiect care i-a aparținut sau pe care încă îl are acasă“. Muzeul kitsch-ului nu este nici muzeu, nici al kitsch-ului, ci un soi de cabinet de curiozități, alcătuit de un autodidact în căutarea bunului gust. Pe de altă parte, astfel expus public, kitsch-ul „unora“ devine „al altora“ – drept care „unii“ pot să se rîdă de el și, eventual, să se ridice deasupra lui. E altceva, dar este și asta ceva… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.