Monarhul constituțional (La moartea reginei Elisabeta a II-a)

La ce mai folosește o monarhie constituțională, acolo unde ea există de veacuri, cum e cazul cîtorva țări europene și mai ales al Marii Britanii? Este vorba despre un sistem unde, deși nominal șef al statului, monarhul nu face aproape nimic cu de la sine putere, iar marja sa de manevră politică este aproape redusă la zero. Chiar și discursurile sale sînt scrise de prim-ministru.

Se spune de peste tot că un asemenea monarh e un simbol. Dar ce înseamnă asta?  Observăm că un simbol e un lucru (sau o ființă) cu foarte puțină valoare intrinsecă. Cel mai bun exemplu sînt banii. Valoarea lor rezultă indirect prin faptul că trimit în altă parte, se referă la altceva decît la propria lor ființă. Deci persoana regelui sau a reginei e, în sine, de puțină însemnătate, ba chiar e necesar ca ei să se abțină de la orice implicare personală. Meritul unui monarh constituțional (iar Elisabeta a II-a l-a avut pe deplin) stă tocmai în a „nu conta” pe plan personal: adică în a face cît mai puțin în nume propriu, a fi cît mai imparțial și „pe deasupra” tuturor problemelor care divizează societatea, și a se limita la actele rituale, dictate de etichetă, legi și tradiții. Cu cît e mai puțin „el” sau „ea”, cu atît un monarh constituțional e mai meritoriu; cu cît devine mai personal, cu mai multe sentimente și înclinații, cu cît este mai mult om și mai puțin simbol (cum a fost cazul lui Eduard al VIII-lea, unchiul Elisabetei), cu atît este un monarh constituțional mai rău. A se anula pe sine însuși/însăși, iată virtutea supremă a monarhului constituțional.

Dar care este atunci referința simbolică a lui/ei? Există, firește, referințele obiective, pe care le știe toată lumea – statul și continuitatea lui, în primul rînd. Dar nu la ea mă refer. Emoția care-i cuprinde, la moartea unui suveran precum Elisabeta a II-a, pe oameni de pe toate meridianele, care nu sînt cîtuși de puțin supuși britanici și nici măcar locuitori ai vreunei țări din Commonwealth, arată că ambitusul simbolic al unei asemenea persoane (și, în fond, chiar și al instituției monarhiei ca atare) e mult mai vast, mult mai cultural și mai psihologic. A lămuri ce simbol se ascunde în pasiunea maselor la moartea unei vîrstnice regine, care nu e deloc a lor în sens național și care s-a anulat pe sine complet din punct de vedere politic, poate spune ceva despre omul societăților postmoderne.

Cred că, în general, o regină sau un rege constituționali sînt simbolul a ceea ce noi, milioanele de oameni obișnuiți din toată lumea, nici nu sîntem, nici nu putem să fim. Este simbolul „alternativei” la noi înșine.

De exemplu: sîntem individualiști și obsedați de afirmare personală. Regele sau Regina trebuie să renunțe la afirmarea personală. Sîntem convinși că avem aproape numai drepturi pe care ni le afirmăm zgomotos și ne facem că uităm de datorii. Monarhul are numeroase îndatoriri și aproape că n-are drepturi. Noi facem mereu altceva cu viețile noastre. Monarhul nu face nimic din ce vrea cu viața lui sau a ei. Noi sîntem schimbători, el e dator să fie constant. Sîntem smintiți de bunăvoie, el e dator să fie înțelept. Sîntem partizani, el e dator să fie imparțial. Nominal, el posedă o avere imensă, de care practic nu poate dispune; noi dispunem în chip real de mai puținul sau mai multul pe care îl avem. În general, el e simbolul absenței rigorii de care noi, modernii, am vrut să ne eliberăm și chiar ne-am eliberat, dar a cărei nostalgie uneori o mai purtăm inconștient.

Și atunci, să spunem că el/ea, monarhul constituțional, este simbolul părții noastre absente, a ceea ce noi nu sîntem, dar poate dorim inconștient să fim, a ceea ce credem că am fost și nu mai putem fi. Este simbolul unei „umbre”.

Ceva poate mai trebuie spus: dacă ținem seama de toate însemnele tradiționale, dar prezente ale suveranității și ale puterii (drapele, steme, calești aurite, palate, ritual de curte, portrete pe timbre și bancnote etc.), am putea spune că monarhul constituțional modern rămîne, ca și monarhul arhaic, simbolul lui Dumnezeu (de care se afirmă că a fost uns). Dacă însă adăugăm ceea ce am spus mai înainte – că el simbolizează o absență, un vid –, am putea spune că e vorba despre un monarh dispărut de un timp ca persoană vie și cu pasiuni, absent din Univers și ascuns îndărătul rigorilor legilor naturii, devenit prea neimplicat, dacă nu nepăsător la răul și la binele din lume: e Dumnezeul modernilor, „umbră” a ceea ce a fost cîndva, deopotrivă suveran și nul.