Moise în istorie și contra-istorie
Autoreprezentarea istoriei naționale se face, aproape întotdeauna, în termeni elogioși, chiar excesivi: mai ales personalitățile importante ale respectivei istorii (conducători, regi, legislatori etc.) primesc o statură grandioasă și eroică, atunci cînd prezentarea aparține nației căreia ei îi aparțin. Dimpotrivă, adversarii, inamicii, în contra-istoria lor, tind să micșoreze acele dimensiuni și să atribuie cît mai puține realizări pozitive „eroilor” unei națiuni adverse, cu care, mai ales, s-au luptat (a se vedea imaginile tradiționale ale lui Mihai Viteazul la români și la unguri, ori cele ale Ioanei d’Arc la francezi și la englezi). Cunosc însă și o excepție majoră de la această regulă: figura lui Moise în contextul Exodului la evrei (în Scripturi), respectiv în fragmentele rămase de la unii autori antici, mai ales greco-egipteni și romani (precum Hecataios din Abdera, Lysimachos din Alexandria, Strabon din Amaseia, Apion, Pompeius Trogus, Tacit).
Acești autori urmează o versiune a Exodului evreilor din Egipt, care se vrea o replică la perspectiva biblică și, uneori, conține destule accente anti-iudaice, cum ar fi acela că evreii ar fi fost alungați din Egipt din motive „sanitare”, deoarece ar fi fost purtătorii unei epidemii. Însă în ce-l privește pe Moise, statura acestuia apare cu adevărat grandioasă, contra-istoria atribuindu-i conducătorului evreilor mult mai multe realizări decît a îndrăznit Pentateuhul și, în schimb, scutindu-l de minusurile care apar în istoria evreiască.
Iată, în rezumat, punctele principale, în contrast, ale versiunii biblice (evreiești) și ale versiunii eleno-egiptene, în legătură cu faptele conducătorului evreilor, Moise: versiunea biblică (Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul), așadar, cuprinzînd autoreprezentarea națională – Moise e bîlbîit și nu-i poate organiza pe evrei decît cu ajutorul, mai întîi, al fratelui lui Aaron, apoi al socrului lui, Ietro. E adesea contestat de poporul lui, care se răscoală. Aduce în două rînduri Legea de pe Muntele Sinai, prima dată fiind un eșec. Și, mai grav, rătăcește cu poporul prin deșert timp de 40 de ani, deși distanța dintre Egipt și Palestina e relativ mică. Moare pe Muntele Nebo, fără a fi putut pune piciorul, el personal, pe Pămîntul Făgăduinței, iar mormîntul său rămîne necunoscut posterității. Versiunea eleno-egipteană (VEG): Moise era un „bărbat foarte distins prin înțelepciune și curaj”, ori „remarcabil prin frumusețe și știință”. El îi organizează pe evreii alungați din Egipt și îi conduce direct în Iudeea. Călătoria durează numai șase-șapte zile. Apoi cucerește Iudeea, întemeiază Ierusalimul și înalță Templul. Le dă evreilor legi și o religie monoteistă, cu aspecte panteiste, și anti-idolatră, lăudată de autorii cu spirit filozofic, precum Strabon. Cu alte cuvinte, tot ceea ce Biblia atribuie lui Moise, lui Iosua, Judecătorilor, lui David și Solomon, acești autori greci și romani, adeseori ostili evreilor contemporani, îi atribuie lui Moise singur.
La evrei, Moise este, desigur, un mare om și un profet, dar nu-i lipsit de defecte. Percepem nu o dată orgoliul lui, temperamentul lui vulcanic distructiv, poate chiar nepriceperea lui în conducerea unui popor. Realizează mult, dar teribil de incomplet: la moartea sa, poporul mai are de cucerit țara Canaanului, iar pînă la Ierusalim și Templu mai trebuie să treacă sute de ani. Destinul lui e chiar tragic. După 40 de ani irosiți în deșert, întrevede de pe muntele Nebo limanul, dar moare înainte de a ajunge acolo. Mai mult, mormîntul său rămîne necunoscut generațiilor următoare din motive ce pot fi divers interpretabile. Prin definiție, așadar, Moise este eroul căruia nu i se dă voie să încheie ceea ce a început.
La greco-romani, Moise începe și încheie singur totul – traversează repede deșertul, formează o națiune, îi dă legi, o religie, cucerește o țară, întemeiază o capitală, ridică un templu măreț divinității naționale. Nu pare a avea defecte, neputințe, eșecuri. Posteritatea îl venerează, iar erorile apar cînd ea se abate de la legile sale, cum scrie Strabon.
Și iată cum – din diferite motive, la care nu ne putem referi aici –, în acest caz de excepție, autoreprezentarea națională e mai modestă decît reprezentarea sosită din partea „celorlalți”, a adversarilor. Am spune că tocmai de aceea ea este, de fapt, mai autentică decît cealaltă – nu neapărat ca dat istoric (căci veridicitatea sa istorică rămîne foarte contestabilă), ci pur și simplu omenește.