Modernizarea României
Ca totdeauna cînd două ţări din seria „tinerelor naţiuni“ mai din Est ajung să stea de vorbă, constată, cu surprindere, cît sînt de apropiate, de la traseul postsocialist, la apele tulburi ale angoaselor, obsesiilor, vanităţilor şi prejudecăţilor colective. Acest lucru mi s-a întîmplat şi de data aceasta la Bratislava, unde am fost invitat să discutăm, generos, despre modernitate şi modernizare în ţările noastre reciproc indiferente. Şi aproape ca în topurile cu Bulgaria, ne-am întrecut în a constata care a eşuat mai rău. Cu excepţia PIB-ului pe cap de locuitor şi a firii lor mai de „ardeleni“ care nu se agită prea tare, deşi au alegeri prezidenţiale în cîteva zile, lucrurile sînt semnificativ comparabile.
Discuţia a alunecat însă şi spre ce se înţelege, de regulă, în spaţiul public, prin „modernizare“. Nu ce este sau ar trebui să fie modernizarea, ci ce-şi imaginează oamenii şi despre ce vorbesc în legătură cu acest subiect. Doamna profesoară Malova, de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Comenius, a avut ideea să întrebe Google-ul. A clicat, aşadar, „modernizarea Slovaciei“ şi ne-a povestit ce a găsit:
„Modernizarea Slovaciei a dat 341.000 de rezultate. Celelalte combinaţii oferite de această temă au fost: industrializarea şi modernizarea Slovaciei; modernizarea Slovaciei, industrie; industrializare şi modernizare în Slovacia şi Slovacia, industrializarea şi modernizarea. «Modernizarea» legată de educaţie a apărut într-un raport cam de 1/30, dar de obicei în contextul introducerii noilor tehnologii în şcoală“. Concluzia doamnei Malova: „În Slovacia, «modern» a fost şi este egal cu «industrial».“ De exemplu: „Strategia dezvoltării societăţii slovace, pregătită de Academia de Ştiinţe a Slovaciei şi supusă dezbaterii publice în februarie 2010, menţionează termenul «modernizare» de 76 de ori, concentrîndu-se în principal pe aspectele factuale, materiale.“ Doar că electrificarea lui Lenin a fost înlocuită de informatizare – mai comentează, ironic, aceasta.
Am promis că voi face şi eu experimentul imediat ce ajung acasă şi că sînt sigur că la noi va ieşi ceva cu mentalitate şi cultură, nu cu industrializare. Atît mi-a trebuit! „Dovedeşte!“ mi-a zîmbit Malova şi mi-a pus un laptop în faţă. Am trecut, deci, pe Google.ro şi am clicat, la rîndul meu, „modernizarea României“. 1.860.000 de rezultate – sîntem, totuşi, o ţară mai mare. Prima apariţie: Lupta pentru modernizarea României. Cazul Carol I. Celelalte referinţe legate de această temă au fost, în cazul României, următoarele: modernizarea României 1878; modernizarea României între 1878 şi 1914; modernizarea României în secolul al XIX-lea; modernizarea României, şanse şi responsabilităţi şi occidentalizarea României. Cîştigasem jumătate din pariu, dar am fost luat şi eu prin surprindere. Cînd am ajuns la hotel, am avut, deci, o discuţie mai îndelungată cu domnul Google şi mi-am făcut micile mele statistici metaforice. Am trecut în revistă primele 200 de intrări afişate şi m-am uitat să văd la ce se referă. Grosso modo, cam 30% se refereau la istorie, la trecut, la începutul modernizării şi al naţiunii. Nu am mai stat să număr cuvinte, dar atît cît m-am uitat în diagonală, modernizarea aceasta a României era direct şi strict legată de occidentalizare, de modelul european etc. De fapt, modernizarea României nu este doar sincronă, ci şi consubstanţială cu însăşi naşterea naţiunii române „moderne“; iar primul semn simbolic a fost trecerea de la caftan la redingotă. Din acest punct de vedere, România este din naştere modernizare prin occidentalizare. Nu este de mirare, deci, că această referinţă a rămas obsesivă pînă în ziua de astăzi, cînd ne comparăm angoasaţi cu „ţările civilizate“, dar nicidecum cu cele asemenea nouă, precum Bulgaria, Slovacia et ejusdem farinae.
Tot din această durată lungă ni se trage şi preocuparea – cît se poate de firească altminteri – pentru modernizarea (respectiv lipsa de modernizare) statului şi a instituţiilor sale. Cam 20% dintre intrări se referă la această problematică. Am putea să adăugăm aici şi cele peste 10% intrări cu declaraţiile unor politicieni care se angajează să modernizeze România, de la discursul prezidenţial al lui Băsescu, la garanţia mai recentă a lui Ponta că va continua modernizarea României în ciuda lui Băsescu. Toate se referă, în principal, la o modernizare a statului, dar nu prea înţelegi care...
Ultima treime este acoperită de infrastructură. Aici, lucrurile sînt clare: modernizare = infrastructură. „Ca şi românii, slovacii sînt obsedaţi de autostrăzi“ – constata Anca Dragu, iniţiatoarea colocviului de la Bratislava. La acestea se adaugă căi ferate, aeroporturi, reţele telefonice şi alte componente de infrastructură pe care le avem sau ar trebui să le avem sau le-am avut, dar le-am pierdut şi, astfel, ne-am „demodernizat“. Modernizarea legată direct de industrie (mai exact, investiţii în obiective industriale) apare doar în 6 cazuri din 200. Restul sînt „modernizări“ sectoriale şi sînt trecute cu vederea, de la modernizarea elicopterelor, a unei şcoli sau a unui stadion şi pînă la modernizarea... gastronomiei. Una peste alta, modernizarea revine, practic, la a înlocui ceva învechit cu ceva mai nou, adică un fel de muncă de bun gospodar care îşi mai schimbă din cînd în cînd instalaţia sanitară sau acoperişul.
Cînd am ieşit de la colocviu, un expat român m-a luat deoparte şi mi-a zis, puţin dezamăgit: „A fost interesant, dar s-a pus prea mult accent pe industrializare, cam prea materialist. Pînă nu se schimbă mentalitatea, degeaba, n-o să ne modernizăm!...“ Am vrut să o chem pe doamna Malova ca să vadă că, dincolo de Google, am avut, totuşi, dreptate, dar plecase.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.