Moartea şi viaţa lui Corneliu Coposu
Prima sărbătoare postrevoluţionară a zilei naţionale (1 decembrie 1990) mi-a lăsat o amintire penibilă. Era foarte frig – ceea ce a imprimat întregii ceremonii un ritm precipitat şi o psihologie zgribulită – iar organizatorii locali, timoraţi de prezenţa „în păr“ a ocîrmuirii, erau vizibil depăşiţi. Totul se desfăşura ca o perpetuă alergare după nucleul prezidenţial şi – pentru o parte a guvernanţilor de-atunci – s-a încheiat cu un ultim sprint spre un helicopter militar care ne-a trecut munţii destul de anevoios, cu zgomot mare şi „confort“ de război.
Momentul axial al evenimentului fusese „marea adunare populară“, cu discursurile cîtorva politicieni de vîrf dinaintea unei mulţimi care, la nici un an de la încheierea violentă a dictaturii comuniste, hotărîse că inamicul public cel mai detestabil era opoziţia anticomunistă. Oficialităţile – din care făceam parte la acea dată – stăteau în spatele vorbitorilor, pe un podium improvizat, în oarecare devălmăşie (îmi amintesc că parlamentarii erau iritaţi de plasarea lor îndărătul guvernului: dl Văcaru făcea, împreună cu un „coleg“, mici glume, dubioase, categoria „băieţii din fundul clasei“).
În această atmosferă a luat cuvîntul domnul Corneliu Coposu. A fost huiduit fără întrerupere, cu o grosolănie oarbă, grosolănia multiseculară a „boborului“ în delir. Pentru oricine îşi păstrase – în ciuda climatului – o urmă de bună-cuviinţă, jalnicul episod era stînjenitor la culme. Indiferent de adeziunea politică şi de felurite umori conjuncturale, nu puteai decît să roşeşti asistînd la dezmăţul gregar al auditoriului împotriva cuiva care, fie şi numai prin vîrstă şi prin biografie, ar fi trebuit să impună decenţă.
Lucrul însă cu adevărat uimitor în această împrejurare a fost, pentru mine, performanţa domnului Coposu. Şi-a citit cuvîntarea pînă la capăt, cu o tenacitate imperturbabilă, imun la vitregia contextului, recules, fără ostentaţie, în hotarele mesajului propriu. Discursul său aparţinea, în mod vădit, cuiva care a învăţat să-şi îndeplinească lucrarea dincolo de orice calcul al oportunităţilor: fructificînd situaţiile favorabile, dacă ele există, sau ignorînd situaţiile nefavorabile, dacă ele apar. În asemenea cazuri, între vorbitor şi vorbirea sa, între făptuitor şi fapta sa nu există interstiţii, spaţii de negociere şi de cîntărire a riscurilor. Există doar curgerea firească a destinului, asumarea lui calmă şi singuratică. În istoria României moderne, tipul acesta uman a fost, pînă la un punct, reprezentativ. După Război însă, el s-a văzut vînat cu o consecvenţă şi cu o eficacitate care dovedesc vigurosul instinct de conservare al comunismului: era limpede că omogenitatea caracterului, ţesutul etic compact, nefisurabil, constituiau virtuţile cardinale ale rezistenţei, piedicile cele mai dure de care se izbea fabricarea „omului nou“: ca atare, trebuiau lichidate. Mai fiecare din noi – cei din generaţia mea, în orice caz – am avut în familie exponenţi ai „speciei“ Coposu; nu vorbesc neapărat de anvengură, ci de croială: oameni „direcţi“, adică drepţi şi simpli, oameni care nu ştiau să surîdă ironic cînd auzeau de „principii“ şi care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei opţiuni. În genere, au murit prin închisori, sau au revenit între ai lor surpaţi trupeşte şi sufleteşte de experienţe inomabile. Dispariţia lui Corneliu Coposu aduce între noi şi lumea acestor înaintaşi o distanţă în plus, un spor de abstracţiune. În el se sting unchii şi bunicii noştri, „amintirile din alte timpuri“, frigurile „obsedantului deceniu“, farmecul imprecis al poveştilor de familie despre Maniu şi Brătieni, despre tînărul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei şi despre promenadele de la Şosea. (O lume pe care n-o vom putea păstra vie în memoria noastră decît încetînd s-o idolatrizăm...)
Cei care îşi amintesc de furia vulgară cu care era întîmpinat domnul Coposu imediat după Revoluţie vor contempla cu oarecare stupoare pietatea cvasiunanimă care îl înconjoară acum. E un semn că mulţimea e, totuşi, educabilă: prestigiul adevărat sfîrşeşte prin a impune, fierbinţelile ideologice se domesticesc. Moartea lui Corneliu Coposu iradiază aşadar – potrivit unei logici neprogramabile – o subtilă pedagogie: reprezentanţii establishment-ului au simţit nevoia să vorbească deferent, „concurenţa“ politică şi-a făcut o onoare din a comenta omagial virtuţile fostului ei inamic. Pentru prima oară, cred, „duşmanul“ politic a căpătat – în mod public – onorabilitatea adversarului. Pentru prima oară, omul de pe stradă a putut constata că preşedintele ţării, preşedinţii Camerelor, prim-ministrul, directorul SRI-ului şi liderii stîngii pot vorbi cu respect, uneori cu afecţiune, despre cineva din „opoziţie“. Carevasăzică e posibil. Injuria puturoasă, ura bezmetică, înfruntarea isterică nu sînt obligatorii. Pînă şi televiziunea naţională a regăsit, pe alocuri, un ton omenesc, ceea ce i se întîmplă rarisim. Domnului Coposu i-a reuşit, o dată mai mult, imposibilul: în jurul suferinţei şi al sfîrşitului său s-a conturat o arvună a reconcilierii naţionale. De aceea, nu sînt de acord cu puriştii „luptei“, cu cei care vorbesc de ipocrizia discursurilor puterii şi vor să se răfuiască, minereşte, cu dl Gherman la căpătîiul defunctului. N-au priceput nimic din spiritul în care a acţionat mentorul lor în anii din urmă. În ce mă priveşte, prefer să acord oricui, într-o primă instanţă, prezumţia de sinceritate şi ador ipocrizia care mă fereşte de bîtă. Nu mă interesează dacă dl Văcăroiu suferă pînă în străfunduri la moartea dlui Coposu. Esenţial este că d-sa socoteşte de rigoare să declare că suferă. Esenţial este că d-sa înţelege să se integreze într-un „scenariu“ civilizat, într-un raport normal cu o realitate dramatică. E un progres, sau măcar o promisiune de progres. Îmi convine în mult mai mare măsură acest protocol decît spontaneitatea mîrlănească a confruntărilor din anii ’90.
Va trebui, cîndva, să reflectăm analitic asupra delimitărilor posibile (şi necesare) dintre prezenţa simbolică a lui Corneliu Coposu pe scena politică românească de după 1990 (rolul lui de reper, de punte între democraţia interbelică şi cea postrevoluţionară, efectul coagulant al personalităţii sale în interiorul opoziţiei) şi strategia sa politică propriu-zisă. Probabil că accentul pus pe reacţie mai mult decît pe ofensivă, un anumit imobilism şi o inevitabilă componentă „retro“ a orientării sale au fost salutare în perioada nebuloasă de pînă acum. De aici înainte vom asista, cu siguranţă, la schimbări. Dispariţia unui om de mare calibru provoacă întotdeauna, în metabolismul comunităţii sale, o ruptură de continuitate. Se pune întrebarea cine va fi capabil să administreze această ruptură. Căci prestigiul n-a fost – în cazul domnului Coposu – doar născător de emulaţie. A fost şi născător de vid. Vegetaţia, se ştie, evoluează precar în jurul marilor arbori. Cu unele excepţii. O excepţie a fost domnul Coposu însuşi, care a vorbit adesea despre importanţa formativă a celor zece ani petrecuţi alături de Iuliu Maniu. Rămîne să vedem în lunile următoare cine a profitat intelectualmente şi politiceşte de pe urma celor cinci ani petrecuţi alături de Corneliu Coposu...
articol apărut în Dilema, nr. 149/17-23 noiembrie 1995