Moarte și rating

Un sunet nou, din punctul meu de vedere, se face auzit în multicolorul concert mediatic al patriei: sunetul morţii. Că moartea este, publicistic vorbind, un subiect „rentabil“ o ştie toată lumea. Iar supralicitarea funebrului e pe piaţă de mult, cu sprijinul tabloidelor, dar şi al ziarelor cu pretenţii. Familiile celor decedaţi contribuie şi ele, cu o ameţitoare lipsă de pietate şi de bun-gust, la întreţinerea bîrfei şi a scandalului, aşa încît cititorii află vrute şi nevrute despre victime, luni întregi după dispariţia lor. Dar nu aici e noutatea de care pomeneam. Noutatea constă în reinserţia temei morţii în spaţiul politicului.  

Am trăit întotdeauna cu iluzia că istoria politică românească nu ilustrează vreo înclinaţie specială spre asasinat. Marea excepţie a fost episodul legionar, ceea ce m-a făcut să spun că legionarismul a fost, în mod paradoxal, un naţionalism neromânesc. Uciderea adversarului şi, eventual, sinuciderea rituală mi se par mai curînd excrescenţe musulmane ale ortodoxiei, decît expresia unei filozofii româneşti a acţiunii publice. „Mioritic“ prin tradiţie, românul se vede pe sine nu atît ca agresor, cît ca victimă. Decît să omoare, preferă să se lase omorît, sau să cadă la învoială. Un anumit relativism, o anumită experienţă istorică şi o anumită imagine de sine („blînd“, „iertător“, „ospitalier“) au măcar meritul de a ţine în frîu eventuale instincte criminale, precum şi inerţia sîngeroasă a spiritului de răzbunare. 

Or, iată că pe 28 mai cîteva ziare s-au grăbit să titreze gros o ştire despre moartea preşedintelui ţării, desfigurat în urma unui accident de circulaţie. Cititorul afla, apoi, că e o ştire falsă, postată fraudulos de pe o adresă a Antenei 3, cu intenţia de a virusa computerele care ar fi căzut în capcană. Ziarele s-au complăcut însă, voluptuos, în difuzarea ştirii false, dînd ocazia unor forumişti crînceni să-şi exhibe toate toxinele: „Ce veste bună!“, „Sper să fie o profeţie adevărată!“ etc. Micile vedete ale talk-show-urilor autohtone au avut ce mesteca ore întregi în emisiunile lor: ştirea ar fi fost anume postată de pe o adresă a Antenei 3, pentru a se putea iniţia închiderea postului. Aşadar, totul a fost pus la cale de Băsescu. Sau de Guvern, ca să distragă atenţia de la adevăratele probleme ale ţării. Oricum, asocierea numelui preşedintelui cu o perspectivă funerară a fost valorificată din plin, cu o jenantă lipsă de stil, de bun-simţ, de măsură. Numai că, indiferent ce obiecţii, ce exasperări, ce antipatii ar stîrni un politician, a pune în joc asemenea „proceduri“ războinice e, omeneşte, incalificabil. O gazetă de subterană a publicat, de curînd, o poemă obidită scrisă, ni se spune, de un ofiţer. E un îndemn versificat la răzmeriţă şi linşaj. Se intitulează „Nu-i iertaţi!“ (e vorba de guvernanţi) şi conţine îndemnuri virile de genul: „Stîrpiţi-i fără milă!“, sau „Răsplătiţi borfaşii cu dreptul de a murii“ (sic!)! Un amestec ţeapăn de kitsch, ură şi agramatism, reprodus in extenso (cu precizarea la o adică deculpabilizantă) că e vorba de un „viral“. Dar important e „mesajul“: nu mai avem decît o singură soluţie: să punem mîna pe topor! 

Foarte prizată e şi ipoteza lansată, în alt plan, de tot soiul de conspiraţionişti nevrotici în legătură cu moartea lui Eminescu. Ce n-au ştiut Dumitru Caracostea, G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D. Murăraşu, Edgar Papu, Constantin Noica, Perpessicius, Vianu sau Ion Negoiţescu, ştiu Gheorghe Funar, George Roncea, Dan Diaconescu, Nicolae Georgescu şi N.D. Petniceanu din Mehadia: Eminescu a fost asasinat de serviciile secrete austro-ungare (alţii spun că de Ohrana ţaristă, de evrei sau de extratereştri). Prea era patriot! Grav e însă că asasinatul a fost facilitat de alţi cîţiva români cu care, altfel, ne mîndrim: Titu Maiorescu, P.P. Carp, Ioan Slavici, toţi agenţi ai străinătăţii. Aşa slujim noi ţara! Consolidăm prestigiul unui român şi demolăm, pentru asta,  prestigiile altor trei. Dar consolidăm astfel, cu adevărat, prestigiul lui Eminescu? Are anvergura lui nevoie de asemenea provinciale scenarii poliţiste?  

Într-un asemenea context, nu mă mai mir că, pînă şi la nivelul modest al prezenţei mele publice, ideea sancţiunii fatale funcţionează. Că pe forum-ul cîte unui articol al meu apar postări care mă somează să mor, sau care cer spînzurarea mea promptă, evacuarea de pe curata noastră planetă a întregii mele familii, ori organizarea unei pedepse ca aceea sub care a sucombat Nicolae Iorga (ce onoare!). Rar lucru, la români, atîta radicalitate! Nu pot decît să mulţumesc celor care administrează forum-ul de la Adevărul, pentru modul cum slujesc libertatea presei.