Mizeria alegerilor raţionale
Zilele trecute m-am întîlnit, la un eveniment academic, cu un coleg de breaslă cu care nu mai vorbisem de mult. Sau, mai exact spus, vorbisem, dar nu mai discutasem de prin anii ’90, cînd eram amîndoi la început de „drum nou“, prinşi în proiecte măreţe şi criticînd risipa de bani specifică entuziasmului acelor vremuri. „Cu banii aruncaţi pe hotel şi masă, aş fi putut face trei terenuri cu studenţii!“ – se pare că mă revoltam eu de fiecare dată. Eram însă convinşi că lucrurile se vor aranja şi va fi tot mai bine şi mai eficient. Făcînd bilanţul, am constatat că a devenit tot mai prost şi mai ineficient, şi că despre sărăcia lumii nu se poate vorbi decît tot în hoteluri de cinci stele. Doar că, precum în Les notaires a lui Brel, acum noi sîntem cei care iniţiem şi gestionăm tot mai multe astfel de proiecte, cu tot mai mulţi bani şi din care ne întrebăm, la sfîrşit, ce s-a ales; şi unde e toată cunoaşterea pe care, cu chiu, cu vai, am generat-o?
„Cum am ajuns aici?“ s-a întrebat la un moment dat amicul meu, cu o perplexitate pur profesională, fără urmă de patos sau de depresie cu iz de masochism, atît de la modă în ultima vreme. Tranziţia a trecut pe lîngă noi (sau noi am trecut prin tranziţie ca gîsca prin apă), fără să ne dăm seama de ce se petrece cu noi, cum devenim alţii, dar nu cei care visam să fim. Ne-am delimitat de comunism, ne-am apropiat de Occident, ne-am raportat la interbelic şi am criticat, bineînţeles, puterea, pentru că nu s-a delimitat suficient de comunism, pentru că nu s-a apropiat suficient de Occident şi nu e ca pe vremea dintre cele două războaie. Am fost astfel mereu cu gîndul în altă parte decît unde ne aflam, obsedaţi de ceea ce am ratat, dar ratînd să vedem ceea ce ni s-a întîmplat. Şi mai trist, asta ni s-a întîmplat nouă, specialişti, totuşi, în ştiinţe sociale, care deconstruim cu grijă toate mistificările care ne ies în cale şi dezvăluim mecanisme şi procese ascunse, dar am uitat să ne întrebăm cum şi de ce sîntem parte naivă a lor. Dacă vrem să ştim cine sîntem şi ce facem, trebuie să ne consultăm agenda; dar nu mai avem timp să ne întrebăm ce se ascunde în spatele ei. Am trăit în tranziţie ca să devenim obiect de studiu pentru generaţia viitoare, aşa cum comunismul a devenit o preocupare mai degrabă a tinerilor de astăzi...
Astfel s-a născut o întrebare mai îngrijorătoare: cum am ajuns, prin alegeri libere şi raţionale, să ne îngrădim tot mai mult într-o viaţă pe care, de fapt, nu ne-o doream?
Căci nu ne doream să trecem de la cercetare la administrarea ei şi să alergăm, liber şi raţional, după tot mai multe constrîngeri. Şi nu visam să învăţăm o altă limbă de lemn. Mai mult, pe cea veche, a comunismului, ajunsesem să o ştim cu toţii; pentru posdrugheza sau bruxeloaza actuale trebuie să plătim traducători specializaţi, care ne explică, apoi, că fără ei sîntem morţi. (Un submanager de proiect mi-a explicat chiar, la un moment dat, că, fără el, eu nici n-aş fi în stare să duc la capăt un doctorat; m-am enervat, apoi am tăcut şi am continuat să-l plătesc din banii proiectului coordonat, chipurile, de mine...) Cum, de asemenea, nu visam ca salamul cu soia să fie înlocuit cu soia fără salam şi, dacă sîntem cuminţi, să avem dreptul – şi posibilitatea – de a cumpăra „ouă de ţăran“ cu adaos de produs tradiţional. După cum nici un cetăţean nu se aştepta ca, după o viaţă de muncă, să aibă dreptul democratic la o pensie din care de-abia îşi poate plăti întreţinerea (ne-am făcut socoteala cu cît vom ieşi noi la pensie, în culmea gloriei profesionale, şi ne-am îngrozit). Şi lista neaşteptărilor împlinite a continuat tîrziu în noapte...
Şi toate acestea prin alegerile noastre libere şi raţionale. Căci aşa se cheamă, alegeri raţionale – rational choice; sau cel puţin aşa ne explică economiştii care guvernează lumea –, poate doar pentru a ne măguli orgoliul sau a masca iraţionalitatea poveştii.
Într-un fel, chiar aşa a fost: am ales, pas cu pas, să ajungem aici – adică undeva unde nu ne doream să fim şi nu ne place că sîntem, dar am luptat mult ca să ajungem. Cum este, deci, posibil ca alegerile raţionale ale fiecăruia să îngrădească viaţa tuturor? Cum este posibil ca aceste alegeri, libere fiind (căci sînt „libere“!), să conlucreze la multiplicarea constrîngerilor liber consimţite? Mai mult, în cazul nostru, cel puţin, al meu şi al colegului meu, am ales bine, se pare, adică am „reuşit“, am ajuns pe poziţii cît se poate de bune, sîntem printre winners.
Adică ce am cîştigat? Ne-am uitat unul la altul şi am zîmbit. Am hotărît ca primul care află răspunsul să-l treacă în agendă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.