Mitul ireversibilităţii

24 ianuarie 2018   SITUAȚIUNEA

În ideologia comunistă, una dintre tezele cele mai des repetate era aceea a „ireversibilității“ sistemului comunist (ori „socialist“, așa cum era el numit în practică). Se spunea – în manuale, la instructajele de partid, la lecțiile de „socialism științific“ pe care le absorbeam cu toții, indiferent de profesie și vîrstă – că, odată ce sistemul comunist s-a instalat într-o țară, el a devenit ireversibil, fără putință de întoarcere la capitalism. Motivul ar fi stat în aceea că superiorul (comunismul) nu poate reveni la inferior (capitalismul), în temeiul unei legi a Istoriei pe care marxism-leninismul pretindea a o fi descoperit. Mașina timpului, confecționată după această lege a Istoriei, nu mergea niciodată înapoi, ci numai înainte, iar „înaintele“ era definit chiar de aceia care reglaseră parametrii mașinii. Iar dacă, totuși, practica ar fi îndrăznit să se abată de la teorie, comuniștii sovietici inventaseră doctrina „suveranității limitate“, sau „doctrina Brejnev“, aplicată în cazul Cehoslovaciei și al Afganistanului. În baza ei, un stat deja comunist, care risca totuși, în disprețul teoriei, recăderea în trecut, era împins în viitor cu tancurile.

Culmea este că teoria ireversibilității era acceptată, în linii mari, nu numai de comuniști, dar și de foarte mulți dintre necomuniști. Noi înșine credeam în ea și cei mai mulți ne temeam că nu vom vedea sfîrșitul comunismului. La fel gîndeau foarte mulți experți occidentali, pentru care „imperativul modernizării“ trebuia să conducă nu la colapsul sistemului comunist, ci la treptata lui „îmblînzire“, pînă la convergența relativă cu capitalismul, și el „îmblînzit“. Lucrurile au stat altfel și, retrospectiv, s-a putut explica nu numai de ce a căzut comunismul, dar și, în mod ironic, că era imperios să cadă. Dar retrospectiv sîntem toți atotștiutori.

Iată că după 1990, în entuziasmul acelor ani, ne-am format credința în altă ireversibilitate: aceea a liberalismului. Și chiar dacă n-am adoptat poziția simplistă, neo-hegeliană, a lui Francis Fukuyama, despre „sfîrșitul istoriei“ ca universalizare a liberalismului, am crezut timp de foarte mulți ani că, cel puțin în Uniunea Europeană și în restul Occidentului, liberalismul, în forme diverse, dar compatibile între ele, este ireversibil. Ca și comuniștii de odinioară, noi, liberalii, ne-am amăgit că vom circula fără obstacole la volanul Istoriei pe care o conducem, așa cum voim noi, în direcția cea bună și că mersul în marșarier a devenit de neconceput.

Or, iată că nu e de neconceput: Polonia Solidarității a ajuns azi, din cauza disprețului elitei conducătoare față de liberalism, oaia neagră a Europei. Ce dizgrație! Premierul maghiar Viktor Orbán primește aplauzele autocratului Putin, dar și pe ale eurofobilor din UE. România merge, ceva mai încet, dar irezistibil s-ar părea, pe același drum al „democrației controlate“ și al „iliberalismului“. Dar, dacă privim „de sus“, astea-s fleacuri pe lîngă acea explozie de șovinism, minciună (fake news) și închidere ce s-a numit Brexit, care a aplicat o lovitură grea celui mai vechi liberalism european – cel britanic. Și în fine, sub președinția incompetentului și narcisistului Donald Trump, devine tot mai clar că America, măcinată de falii interne tot mai largi, își pierde treptat influența globală, consimțind în mod iresponsabil ca cele mai iliberale mari puteri – China și Rusia – să controleze destinele lumii.

Prin urmare, la fel ca și comunismul pe vremuri, liberalismul se dovedește reversibil. Acolo unde el se înrădăcinase de mult, a fost lăsat să se sclerozeze, să fie erodat de visurile consumeriste, de teorii conspiraționiste, de declinul elitelor politice, de abuzul de încredere, de deficitul de reprezentare a „omului de pe stradă“, sau pur și simplu de erori masive de calcul ale politicienilor, precum Obama ori Cameron. Acolo unde liberalismul a sosit de curînd, modelul său a fost contestat direct în numele „valorilor tradiționale“, sau pur și simplu a fost golit de conținut și întors pe dos ca o cămașă roasă. Oamenii, și în Vest, și în Est, au fost păcăliți să creadă că „liberalii“ au condus în disprețul oamenilor simpli, că „elita“ e antidemocratică și malefică, urmărind subminarea economiilor naționale și chiar a națiunilor. Nu e o întîmplare faptul că George Soros, cel care a înființat fundațiile pentru „societatea deschisă“ în toată Europa fostă comunistă, discipolul lui Karl Popper, autorul celebrei cărți Societatea deschisă și dușmanii săi, a ajuns inamicul public al unor lideri populiști din țări atît de diverse, ca Orbán, Putin, Trump, Netanyahu ori Dragnea. Dar simplul fapt că o astfel de conjuncție a fost posibilă și că ridicola diabolizare a lui Soros are succes la mase – despre care filozoful conservator Michael Oakeshott spunea că „nu sînt formate din indivizi, ci din anti-indivizi“ – arată cît de fisurat a ajuns deja liberalismul în zilele noastre. Fapt este că „închiderea“ societăților flutură azi pe o mulțime de stindarde naționale, de la Marea Chinei pînă la Potomac.

Măcar comuniștii, cînd se iluzionau că sînt stăpînii Istoriei, știau asta: că masele sînt formate din „anti-indivizi“. De aceea se și preocupau să le controleze și erau maeștri în îndoctrinarea lor. Noi, liberalii, după ce am uitat de această caracteristică a maselor, am fost atît de orbi încît nu numai că am pariat pe ireversibilitatea Istoriei, ci și pe iluzia optimistă că, de la un punct, ea va fi neîncetat confirmată la urnele de vot. Acum știm: n-a fost.

Mai multe