Mișcarea fără scop

Eduard Bernstein, „revizionistul“ marxist care îl înfuria pe Lenin, avea o deviză interesantă: „Mișcarea e totul, scopul e nimic.“ Sensul concret și restrîns era propunerea de a se renunța la scopul marxist-ortodox al revoluției și al „dictaturii proletariatului“ și a urmări, în schimb, reforme sociale continue în cadrul democrației și pluralismului politic. Înțeleasă însă mai larg, formula ar putea descrie destul de bine o caracteristică esențială a lumii de azi. Diferența principală ar sta în aceea că, în timp ce Bernstein și revizioniștii lui au renunțat în chip deliberat la „mărețul scop“, păstrînd totuși o direcție, în lumea noastră scopul, sau scopurile oamenilor au fost pierdute spontan și aproape pe nesimțite, astfel încît singurul lucru care ne-a rămas este cu adevărat „mișcarea“. O mișcare frenetică, agitată, fără direcție clară, prea adesea despre care nu numai că nu știm unde conduce, dar parcă nici nu mai vrem să știm.

Pînă nu foarte de mult, totuși, majoritatea oamenilor știau care le era scopul în viață: nu erau, ce-i drept, scopuri originale, alese individual, ci mai ales scopuri colective, selectate de societate, de o confrerie profesională, de Biserică ori de tradiția familială (sau de toate laolaltă). Fiecare avea o „vocație“ (Beruf, cum spunea Luther), care cuprindea în sine deopotrivă ținta de atins, reputația, gratificația, dar și mijloacele necesare îngăduite. De unde rezulta și valoarea omului, care depindea de măsura atingerii țintei și de onestitatea folosirii mijloacelor. Iar ascensiunea socială era și ea determinată de atingerea pe rînd a unor scopuri tot mai înalte, ierarhizate. În general, majoritatea oamenilor știau din copilărie ce vor să devină, fiindcă știau bine ce sînt. Între a fi rege și a fi păstor distanța era mai mică decît credem: ambii avuseseră scopul fixat dinainte de condiția părinților și ambilor li se cerea să-și atingă acest scop și chiar să nu se miște dincolo de acesta. Căci dovada atingerii scopului era nemișcarea. Existau, desigur, și oameni care se mișcau (la propriu) mai mult decît alții – de exemplu, negustorii ambulanți; dar, dacă ei erau mereu în mișcare, scopul le rămînea clar și fix, la fel ca și celorlalți: acela de a-și onora „vocația“ pe care credeau că o au de la Dumnezeu. Și încă ceva: chiar dacă nu puteai împărtăși „vocația“ celuilalt, o stimai și o considerai și pe ea, ca și pe a ta și pe toate celelalte, esențială în ordinea voită de Dumnezeu.

Astăzi lucrurile s-au schimbat pentru majoritatea oamenilor. Scopurile – marile scopuri – s-au miniaturizat și s-au personalizat pînă la a deveni idiosincrazii. Nu numai că nu mai credem în „revoluția“ pe care o nega Bernstein, dar nici în menirea istorică, nici în libertate ori națiune, ori cultură și știință. Dumnezu însuși s-a multiplicat, apoi s a răsfrînt în nenumărați dumnezei minori, care se luptă între ei, fără să se recunoască, aidoma adoratorilor lor. Cei care luptă pentru drepturile animalelor îi disprețuiesc pe cei care recunosc numai drepturile oamenilor, veganii îi urăsc pe mîncătorii de carne, aceștia din urmă îi consideră nebuni pe vegani. Oamenii își cumpără cîte o broșură de „perfecționare personală“ și își fixează cîte un scop care durează maximum o lună-două. Principalul e ca scopul să fie imediat și neapărat ușor de atins: să ai succes în afaceri, să-ți reușească dieta, să ai o gîndire pozitivă sau să înveți chineza într-o lună – iată asemenea scopuri „fundamentale“ și pe care omul contemporan le schimbă mereu ca pe periuța de dinți și cărora cel mai puțin li se potrivește numele de „vocație“.

Ceea ce facem cu toții însă este să ne mișcăm – neîncetat, fără rost și din ce în ce mai repede. De două ori pe zi – la serviciu și înapoi; în week-end-uri, în vacanțe în diferite locuri. La mall-uri. Fugim neîncetat, prin aglomerație, producem un trafic infernal. Viteză – iată zeița noastră! Sîntem neîncetat hărțuiți, mînați de telefoanele noastre mobile; scriem mereu SMS-uri sau mail-uri cui vrem, dar mai ales cui nu vrem. Și, firește, fugim în spațiul virtual al Internetului, care ne solicită să dăm like-uri și să „șeruim“. Ne grăbim continuu. Unde? La ce bun? Am uitat. Ni se spune că e bine să „avem experiențe“, să „comunicăm“ – dar nu și dacă experiențele au vreo valoare, ori comunicările – vreun tîlc. Dar a „comunica“ și „a avea experiențe“ numai de dragul comunicării și al experienței – fără o destinație –, iată poate forma supremă a mișcării moderne desprinse de scop.

Cîtora dintre noi nu ni s-a întîmplat ca, la capătul unei zile pline de „experiențe“ și de „comunicări“, să nu ne dăm seama ce am făcut de fapt?! „Cu ce mi-am mîncat toată ziua?“, ne întrebăm. Imposibil de răspuns precis. Și dacă ar fi numai o zi!

Mișcarea fără scop, prin urmare, a înghițit totul – și ziua, și răgazul, și „vocația“, și viața, și pe omul însuși. E ca un cer mereu înnorat, care nu-ți arată niciodată că dincolo de vînzoleala sa tulbure mai există și altceva. Cel puțin, în alte timpuri, oamenii nu luau norii drept cer; noi însă, ocupați să ne uităm la smart de zeci de ori pe zi, am uitat și de noi înșine, și de nemișcarea stelelor.