Minuni mai mari ca omul nu-s

Elogiul acesta al omului, extras din­tr-o piesă a lui Sofocle, e mai echivoc decît se crede îndeobște. Fiind­că termenul grecesc tradus prin „minune“, „minunat“ are o cuprindere mai largă și, ca să spunem așa, mai otrăvită: de la „neliniștitor“ și „straniu“ pînă la „teribil“, „înfricoșător“, „cumplit“. „Multe ciu­dățenii există pe lume, dar mai mare ciudățenie decît omul nu“ – cam așa îți vine să traduci fraza grecească, mai ales după ce privești uimit spectacolul nesistematizabil al umanității din jurul tău.

Dacă ai prostul obicei de a te uita prea mult la televizor, ai minut de minut confirmarea vorbei lui Sofocle, în traducerea ei mai frustă… Ce specie stranie! Ce colecție de vietăți halucinante! Ce bazar! Surprizele îți explodează în față la fiecare pas. Inși care, zi de zi, au apărut țanțoși la sute de talk-show-uri, distribuind comentarii severe, evaluări nemiloase, mari idei pentru prezent și viitor, trec brusc în sfera penalului, exhibă averi obeze, tîlhării lacome (și prostești) și intră la zdup. Combatanți fioroși ai partidului X devin, peste noapte, la fel de fioroși combatanți ai partidului Y, în conflict politic cu partidul X. Ce materie enormă de studiu pentru cercetătorii fenomenelor de dublă (dar și triplă, și cvadruplă) personalitate!

Vreau să dau cîteva exemple și nu știu ce să aleg mai întîi. S-o iau de sus, de la fos­tul președinte al țării. Cel care, în 2012, se războia cu uzurpatorii Ponta-Antonescu, asumînd, ostășește, alianța nord-atlantică, solidaritatea europeană și stîrpirea corupției autohtone, renaște politic preluînd exact discursul foștilor oponenți: a­me­ricanii vor să ne destabilizeze, să ne „u­crai­nizeze“, Bruxelles-ul ne impune măsuri antinaționale, iar doamna Kövesi se lau­dă degeaba, greșește, exagerează, pune în pericol statul de drept. Cine ar fi crezut că omul convingerilor ferme, al opțiunilor coe­rente declarate ritos, poate face, fără ezi­tare, stînga-mprejur, riscînd să-și piardă chipul?

Dar să ieșim din politica imediată. Deunăzi, l-am auzit pe domnul Alexandru Hausvater înfierînd locvace, într-un interviu, intelectualitatea românească: n-a pregătit, sub dictatură, viitorul, n-are viziune, stă deoparte („nu-i pasă“), pe scurt – „ne-a trădat“. N-am competența necesară să calific performanța regizorală a dlui Hausvater, dar înțeleg că e o performanță mai mult decît onorabilă. Și totuși: de pe ce înălțimi ne ceartă cu atîta aplomb? Ai zice că a luptat singuratic sub comunism, înconjurat de un ocean de lașitate, că ar putea oricînd să ne pună pe masă o „viziune“ salvatoare, că are toate instrumentele necesare pentru a ne dinamita nepăsarea. Te și miri cînd afli că a plecat din România în 1959, în Israel mai întîi, apoi în Irlanda, apoi, din 1971, în Canada, unde trăiește și azi, cu mici reprize de „repatriere“ artistică.  Dl Hausvater povestește, romanțios, că l-a citit pe Caragiale mai întîi în franceză și că a suferit, adesea, din cauza „agresivității și neînțelegerii“ cu care era întîmpinată originea lui românească. Nu voi cădea în capcana de a-i reproșa dlui Hausvater că „n‑a mîncat salam cu soia“ și că, deci, n-are dreptul să ne judece. Dar nici nu mă pot împăca, trist, cu gîndul că Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu și atîția alții dintre colegii săi de meserie au tăiat frunză la cîini pe Dîmbovița, fără viziune, fără exerciții de futurologie, fără curaj. Iar dacă, după 1990, intelectualii l-au dezamăgit, de ce nu s-a grăbit să-i mobilizeze? Să-i școlească, să le explice cum e cu patriotismul, cu adevărul, cu civismul și cu dreptatea? Adică să arate că-i pasă. Nu cu vorbe de paradă, ci cu un pic de acțiune, cu o țîră de sînge… Altfel, vom ajunge și noi să suferim, ca și el, din cauza unei „agresivități și neînțelegeri“, venite din partea unui fost conațional, care ne-a lăsat singuri în micimea noastră și și-a luat lumea-n cap, către orizonturi mai rentabile…

Un caz încă și mai puțin obișnuit, o adevărată mostră de inimitabilă stranietate e însă alt domn, o celebritate în felul lui, deși e greu de situat într-o meserie bine definită. A fost consilierul unui miliardar basarabean, a avut de-a face cu Dan Voiculescu, a ajuns secretar general al PSD, apoi a trecut, la vîrf, în PD, apoi și-a făcut partid propriu (PIN), lucrînd, între timp, pe post de consilier, ba cu Geoană, ba cu Năstase, ba cu Băsescu, ba cu Vanghelie, ba cu Sorin Ovidiu Vântu. Declară singur că e milionar cinstit, are vile, terenuri, afaceri mănoase etc. Ei bine, n-o să credeți: domnul acesta s-a arătat indignat pe un post de televiziune că eu, subsemnatul, am slujit sub mai multe guverne și că mă lăfăi în beneficii și privilegii. Altfel, e obiectiv. Zice că „mă place“, dar că stau prost cu gîndirea. Am rămas visător. Dacă nu gîndirea mea îi place, ce i-o fi plăcînd? Ochii, mersul, zîmbetul? Bine zicea Sofocle: „Multe ciudățenii există pe lume, dar mai mare ciudățenie decît omul nu!“