Ministrul, primarul şi patrimoniul

Cînd a ars clădirea de lîngă Biserica Armenească din Bucureşti, televiziunile au transmis în direct imagini de la locul catastrofei. Am putut vedea astfel defilarea de persoane publice venite acolo: primarul de sector Neculai Onţanu, primarul general Sorin Oprescu, ministrul Culturii, Theodor Paleologu, premierul Emil Boc. La un moment dat, dl Paleologu i s-a adresat primarului din sectorul 2, vizibil emoţionat: "Nu mai daţi atîtea aprobări!". Se referea, evident, la lejeritatea cu care se aprobă astfel de blocuri în vecinătatea monumentelor istorice. Dl Onţanu a răspuns, obraznic şi neadecvat: "Domnule ministru, vă invit să lăsaţi campania electorală!". Ciondăneala a continuat pînă la intervenţia premierului, care i-a invitat pe cei doi "să coopereze". Aşa arată un episod de politică românească în direct. Societatea noastră a depăşit de multişor ceea ce teoreticienii mass-media numesc "societatea-spectacol" şi tinde către reality-show-ul total, în care cei de pe ecran şi cei care privesc sînt oricînd interşanjabili, iar accidentele auto, incendiile, furtunile alcătuiesc decorul. Nu mai există regizor, ci doar camera care înregistrează imagini, tot felul de imagini, şi le transmite către un public "copt" într-ale libertăţii şi democraţiei, de 20 de ani încoace, prin statul la televizor. Mulţi politicieni au devenit obsedaţi de asta şi nu pierd nici un prilej pentru a se "da văzuţi"; au ajuns şi la un oarecare know-how cam primitiv, dar eficient: ştiu să "stea la cameră", ştiu că trebuie să-şi combată adversarii prin replici scurte şi tăioase etc. În cazul de faţă, dl Onţanu a dat o expresie concentrată acestei obsesii: nici o ocazie nu trebuie ratată, "importantă e imaginea"! N-am, deocamdată, prea multe motive să apreciez activitatea dlui Teodor Paleologu ca ministru al Culturii: n-a anunţat vreun set de politici coerente, nu s-a luptat pentru obţinerea unui buget mai mare (sigur, e criză, n-ar fi avut prea mari şanse, dar putea măcar să încerce...), a avut diverse intervenţii publice nepotrivite, a acceptat numirea în minister, pe posturi importante, a unor oameni de partid a căror "carieră" anterioară e cel puţin discutabilă. Dar " spre deosebire de mulţi predecesori de-ai săi " s-a declarat ferm drept un apărător al patrimoniului arhitectural şi, deocamdată, pare consecvent. (La Bookfest a lansat primul volum din Cartea neagră a patrimoniului, realizat la iniţiativa Ordinului Arhitecţilor din România.) Prin urmare, nu mă îndoiesc de emoţia sinceră a domniei sale atunci cînd i s-a adresat primarului Onţanu. Mai ales că blocul unde izbucnise incendiul fusese construit "cu cîntec": săparea fundaţiei a afectat clădirea Şcolii armeneşti şi, la vremea respectivă, însuşi preşedintele Ion Iliescu s-a deplasat să constate daunele şi să solicite reparaţii. Or, faţă de această manifestare a emoţiei, primarul a răspuns şmechereşte, trădîndu-şi adevărata ocupaţiune mintală: propria campanie electorală. Altminteri, dl Paleologu a pus accentul unde trebuie: totul pleacă de la iresponsabilitatea cu care s-au dat şi se dau încă aprobări pentru tot felul de construcţii în toate zonele oraşului. Bucureştiul e doar cazul cel mai vizibil şi mai scandalos. Dar toate oraşele ţării au de suferit, mai mult sau mai puţin, din această cauză. S-a construit mult în ultimii ani, dar, în numele "creşterii economice" şi în umbra marilor interese imobiliare, s-a construit adesea urît, ţopeşte, stricîndu-se armonia unor străzi şi cartiere şi fără nici o preocupare pentru o chestiune simplă, dar vitală: în ce fel de oraşe vrem să trăim. N-au existat dezbateri publice, nu s-a ţinut cont de părerile celor care se pricep, s-a demolat cu sîrg. De bine, de rău, în ultima vreme au apărut mai multe organizaţii civice preocupate de păstrarea patrimoniului şi se fac auzite tot mai multe voci, ba chiar sînt blocate unele proiecte. Dar s-ar putea să fie deja prea tîrziu. La lansarea Cărţii negre a patrimoniului, dl profesor Andrei Pippidi spunea că, sub ochii noştri, prin demolarea clădirilor vechi, are loc un "paricid cultural". Aş adăuga că, prin pasivitate, contribuim cu toţii la o sinucidere identitară: oraşele noastre împestriţate îşi vor pierde tot mai mult amprenta şi personalitatea (atîta cîtă e), iar legăturile noastre cu trecutul vor fi, prin asta, tot mai firave. N-o să mai ştim " noi şi copiii noştri " "de unde să ne luăm": vom trăi printre clădiri de tot soiul, amestecate şi înghesuite, dintre care vom căuta să evadăm în week-end la ţară, ca să ne putem regăsi. Nu sîntem în situaţia locuitorilor din oraşele italiene ori germane, de pildă, care păstrează urme şi straturi ale epocilor trecute; la noi, "vechiul" e mai puţin şi mai rar. Italia are 60% din patrimoniul UNESCO, în timp ce noi ne chinuim să mai "punem pe listă" cîte-o casă sau cîte-un monument. Şi " dacă cineva are chef să înveţe din păţaniile altora " chiar şi "ei" au probleme: zilele trecute, UNESCO a şters Valea Elbei din Dresda de pe lista patrimoniului cultural mondial, pentru că nemţii " cît sînt ei de nemţi " au construit un pod mare peste Elba, deşi li se recomandase să construiască un tunel, ca să nu strice peisajul...