Mînia de a găti…

Am regăsit, de curînd, o însemnare din octombrie 2014, pe marginea emisiunilor culinare de la televiziunile noastre. O reiau, pentru că ceea ce atunci era încă în pregătire, acum s-a „clasicizat“. Din ce în ce mai des, spectacolul competiţiei între experţi nemiloşi şi „candidaţi“ nevrotici ocupă scena, cu rezultatul că o temă altfel agreabilă (gătitul) ajunge să arate ca un cîmp de luptă. Recidivez, deci, pentru că sînt prea iritat ca să dezvolt subiectul cu argumente noi. Iată însemnarea de anul trecut.  

Mi s-a întîmplat, de cîteva ori, să dau, zapînd, peste ample emisiuni cu profil culinar. E o modă planetară. Gătitul e reambalat ca entertainment. N-am nimic împotrivă, deşi fac parte mai curînd dintre consumatori decît dintre bucătari. Ştiu însă că există oameni care gătesc cu plăcere şi îşi exhibă cu mîndrie talentele. Unii sînt mai simpatici, alţii mai plicticoşi, unii propun reţete previzibile, alţii alunecă spre un postmodernism greu digerabil, dar, una peste alta, spectacolul e, dacă nu se prelungeşte abuziv, amuzant. Am luat cunoştinţă şi de celebrul Jamie, cînd dietetic şi ecologic, cînd înotînd în unt şi uleiuri grele (stupefiant, oricum, dacă te gîndeşti că Anglia ar putea trece drept un teritoriu al rafinamentului culinar!), m-am distrat şi cu Horia Vârlan, întotdeauna mai agreabil decît majoritatea invitaţilor săi, dar am dat şi peste un tip de emisiune-concurs (

), de natură să mă scoată din minţi şi să-mi taie cu totul pofta de mîncare. Un „juriu“ alcătuit din trei „experţi“ (aud că, între timp, au fost schimbaţi şi au migrat spre alt post) a reuşit să-mi afecteze grav imaginea despre plăcerile gastronomiei: acri, grosolani, cu aere de patroni isterici, păreau încîntaţi să instaureze teroarea într-un studio de televiziune, în care cîţiva concurenţi intimidaţi îşi încearcau norocul. Aveam de a face cu trei forme diferite de mitocănie. Concurentul trebuie „luat tare“, luat peste picior, descurajat. Se practică, fără talent şi fără fineţe, ironia brutală, admonestarea ostăşească, dispreţul suveran. „Victima“ e în pragul lacrimilor, atmosfera aduce a spaţiu concentraţionar.  M-am tot întrebat cum de concurenţii suportă acest tip de tratament, de ce se înghesuie să se confrunte cu asemenea monumente de proastă creştere, de autoritarism ridicol, de agresivitate ineptă. Pe de altă parte, principala victimă e arta culinară însăşi, care, din prilej de bucurie şi de convivialitate, devine o activitate stresantă, un alambic de toxine, un spaţiu al bădărăniei, dacă nu direct al cruzimii psihice. Nu ştiu cum gătesc „judecătorii“ candidaţilor din platou. Sînt sigur că nivelul lor de civilizaţie şi de pregătire profesională le anulează orice fel de credibilitate. Nişte satrapi, care, probabil, dacă nu eşti fericit cu ce-ţi dau de mîncare, îţi bagă porţia pe gît şi te obligă să te căieşti, pentru „incompetenţa“ ta, pe coji de nuci. Am avut ghinionul să citesc cîteva rînduri şi despre proiectul unui nou show, pe care cei trei îl vor lansa în curînd. Va fi Iadul bucătăriei – proclamă, ameninţător, unul dintre protagonişti. „În bucătărie este ca în armată!“ – sună un alt „principiu“ al „combatanţilor“. Corolar: „Bucătarul nu trebuie doar să ştie să gătească. El trebuie să fie un lider înnăscut.“ Carevasăzică, ni se recomandă să nu punem mîna pe cratiţă, dacă nu sîntem un amestec de Scaraoţchi şi plutonier major. Mă întreb cum ar arăta şi alte plăceri omeneşti, dacă ar fi „evaluate“ de asemenea specialişti. Bucătăria ca batalion disciplinar, amorul ca trîntă cu fente olimpice, petrecerea ca exerciţiu de luptă şi lăutarii ca lideri înnăscuţi. Cum să nu savurezi astfel de perspective, venite din partea unor „cunoscători“ năpraznici, aflaţi printre noi în misiune de recunoaştere, înaintea invaziei finale…  

(articol apărut în Dilema veche , nr. 556, 9-15 octombrie 2014)