„Minciuna albă” sau ce gîndește Liiceanu (II)
Liiceanu e conștient că multor credincioși o asemenea ipoteză – „minciuna albă” – le va apărea drept o blasfemie. Nu sînt credincios și deci critica mea nu invocă blasfemia. Nu voi invoca nici aparenta imoralitate a „minciunii albe”, concedîndu-i autorului că măreția scopului ar putea aici prevala asupra mijloacelor.
Teoria „minciunii albe” mi se pare însă, înainte de orice, puțin plauzibilă psihologic: cineva, oricît de abil, nu poate convinge multă vreme pe alți oameni să fie convinși de ceva extraordinar, dacă el personal nu-i convins, ba chiar nu crede deloc. Cît timp poate cineva juca teatru fără fisuri? Și ce probe avem în favoarea ipotezei, în afara fundăturilor impuse de trilema lui Pitre în interpretarea lui Liiceanu?
De fapt, trilema lui Pitre, preluată de Liiceanu, este defectuoasă, deoarece e incompletă. În afara celor trei, există și o a patra posibilitate, pe care istoricii și erudiții seculari ai fenomenului apariției creștinismului au stabilit-o, măcar în punctele principale. Iată un succint, foarte aproximativ rezumat.
Isus n-a fost nici Dumnezeu (într-o perspectivă laică și științifică), dar nici nebun sau mincinos (C. Rowland, Christian Origins: An Account of the Setting and Character of the Most Important Messianic Sect of Judaism, SPCK London, 1985; M. Goodman, Rome and Jerusalem: The Clash of Ancient Civilizations, Allen Lane, London, 1993). După cum a presupus Albert Schweitzer, a fost, după toate probabilitățile, liderul evreu al unei secte apocaliptice, care credea în iminența „împărăției lui Dumnezeu” = „vestea cea bună”. A crezut despre sine, foarte probabil, că este Mesia (un titlu cu conotații regale în Israel), dar pretenția respectivă n-a fost nici unică, nici contrară iudaismului din vremea aceea. Și-a spus și „fiul lui Dumnezeu” în sens spiritual și metaforic, nu fizic. Predica sa s-a adresat predilect săracilor, femeilor, bolnavilor și marginalizaților social – „oilor pierdute din casa lui Israel” –, dar nu gentililor. Și-a ostilizat deopotrivă aristocrația Templului și pe farisei și, după un proces intempestiv de o legalitate discutabilă, a fost predat romanilor, care l-au condamnat și executat pentru crima de „lezmaiestate”. Discipolii, în frunte cu Petru, au fost convinși că, deoarece mormîntul lui Isus a fost găsit gol a doua zi și unii pretindeau că l-ar fi văzut după moarte (deși l-au recunoscut cu greu), el a fost înviat de Dumnezeu. În consecință, au sperat că va reveni în curînd în glorie, odată cu „împărăția lui Dumnezeu”, adică sfîrșitul lumii.
Abia odată cu apostolul Pavel, putem vorbi despre nașterea creștinismului, ca o nouă religie, distinctă de iudaism (vezi E.P. Sanders, Paul, the Law, and the Jewish People, SCM Press, London, 1983). Accentul s-a deplasat: „vestea cea bună” (evanghelia) n-a mai fost „iminența Împărăției”, ci moartea și învierea lui Christos. Datorită lui Pavel, gentilii au început să devină creștini, fără a mai trece prin iudaism. Or, pentru foștii păgîni, familiarizați cu miturile despre zei care au copii cu muritoare, noțiunea de „fiu al lui Dumnezeu” a putut căpăta lesne un sens fizic și concret. O întreagă și subtilă teologie de origine greacă a fost activată treptat (vezi și teologia Logos-ului din Evanghelia după Ioan), pentru a-l transforma pe Isus într-o divinitate, apoi în a doua persoană a Treimii și în Dumnezeu întrupat („Bunul-simț sugerează că o asemenea idee se va fi conturat lent, pe parcursul cîtorva generații, pe măsură ce un țăran galileean predicator s-a transformat treptat în mințile adepților într-o făptură divină” – John Barton, O istorie a Bibliei, Humanitas, 2021). O împrejurare istorică a contribuit pesemne mult la ruperea definitivă a celor două religii: distrugerea Templului, în 70 e.n., de către armatele lui Titus. Pentru creștini, această catastrofă a iudaismului a părut dovada majoră că Dumnezeu i-a abandonat pe evrei pentru a fi contribuit la moartea lui Isus, care nu mai era acum originarul Mesia evreu, ci „Fiul lui Dumnezeu” dintr-o fecioară și „Dumnezeu-Fiul”. De aici a provenit și acuzația de „deicid” (care apare din secolul II odată cu Iustin Martirul), adusă neîncetat evreilor de atunci și înlăturată oficial de Biserica Catolică abia odată cu Conciliul Vatican II. A părut să justifice pretenția creștinilor că iudaismul e revolut și că Biserica este „verus Israel”. A fost și sursa principală a antiiudaismului creștin tradițional, care, în pofida unor autolimitări, avea să contribuie nu puțin la antisemitismul modern, cît și la un context favorabil pentru Holocaust. Vorba lui Lucretius Carus: Tantum relligio potuit suadere malorum.
Închei aceste scurte reflecții (care nu dau seamă decît foarte parțial de cartea lui Gabriel Liiceanu) cu regretul că autorul, care altminteri deplînge dezinteresul, chiar disprețul unor intelectuali umaniști români pentru științe, nu acordă atenție și credit în această carte științelor biblice și studiilor solide despre contextul istorico-religios al nașterii creștinismului, în măsura în care ele sînt scrise dintr-o perspectivă seculară și rațională, filologică și istorică. Nu numai astrofizica, genetica, paleontologia etc. sînt științe, ci și filologia și istoria în sens larg, chiar dacă vor să cunoască nu natura, ci omul cu ale sale. De aceea, frumoasa zicere a lui Jung, pe care o citez după Liiceanu, e valabilă cu asupra de măsură și pentru ele: „Pe cît putem discerne, unicul sens al existenței umane este să aprindă o lumină în tenebrele ființei ca atare” (p. 101).