Mihai Șora. Amiaza prezenței
Între toți „interbelicii“ pe care am avut onoarea și șansa de a-i cunoaște, Mihai Șora face o figură aparte. Prestigiul său printre generațiile mai tinere a rămas, decenii întregi, constant, cristalin, infailibil. Și asta fără legătură directă cu opera sa – declarată de mulți ca fiind greu accesibilă –, fără legătură cu vreo oralitate abundent-scînteietoare, fără legătură cu o traiectorie publică spectaculoasă. S-ar zice că Mihai Șora a obținut un statut unic fără efortul de a „livra“ masiv și ritmic, în felul în care au făcut-o alți „congeneri“ ai săi. Lucrul mi se pare pe deplin meritat, dar cu atît mai misterios. Atît de misterios, încît mă simt în mult mai mare măsură provocat de iradierea omului decît de hermeneutica lucrărilor sale. Care e secretul acestei inclasabile reușite? De unde vine aura personajului, de vreme ce nici el, nici cei care îl iubesc nu invocă monumentale argumente „palpabile“, performanțe exterioare asociate, de regulă, clișeelor curente ale succesului? Cărțile lui Mihai Șora nu sînt citite de un public la fel de larg cum este publicul cărților lui Noica, vorbele lui nu sînt citate cu glas mare ca acelea ale lui Petre Țuțea, farmecul lui nu are inflexiunile cordial-boierești ale unor Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Și totuși, omul e înconjurat de o sumedenie de admiratori devotați, de toate categoriile. Nu e doar pe placul cîtorva filosofi sibilinici sau al cîtorva „intimi“ îndrăgostiți. Îl omagiază fidel scriitori, artiști plastici, teologi, intelectuali de toate soiurile, pe scurt, mai toată lumea care are sau a avut de-a face cu el. Cum se explică o asemenea „carieră“?
Nu sînt capabil să dau un răspuns prompt și definitiv. Dar am găsit în chiar textele lui Mihai Șora o formulă care, folosită în alt context, mi se pare un început de drum în încercarea mea de a înțelege. Formula este: „amiaza prezenței“. Mihai Șora are harul, mai puțin răspîndit decît ne închipuim, de a fi, în sens deplin, o prezență. Vie, absorbantă, inspiratoare, adevărat zenit al împlinirii existențiale, fără retorică solemnă, fără gesticulație magisterială, fără pompă inițiatică. Uzul cotidian al limbii noastre atribuie cuvîntului „prezență“ sensuri contradictorii. Avem, pe de o parte, „a face act de prezență“, ceea ce înseamnă pur și simplu „a fi de față“ fără vreo implicare specială, dar avem și „prezență de spirit“, adică facultatea de a reacționa spontan, adecvat și rapid, la o anumită împrejurare. În cazul lui Mihai Șora, conturul termenului „prezență“ se amplifică și se nuanțează. Simplul „act de prezență“ devine „acțiune prin prezență“, cu alte cuvinte nu un mod incolor de a te defini spațial, ci un mod de a fi și de a face, un mod de a interveni, de a influența prin autoritatea și stilistica prezenței tale lumea din jur. Iar prezența de spirit e prezență a spiritului înțeleasă ca reper, ca indicație de orientare. O cheie posibilă a „iradierii Șora“ este capacitatea lui, înnăscută poate, dar și meșteșugit prelucrată, de a determina discret, prin simpla sa prezență, buna situare a celuilalt. O prezență plină, o „amiază a prezenței“, îl obligă pe interlocutor să devină și el, sub raza ei, o prezență. Am scris, altădată, despre tăcerile lui Mihai Șora. Insist asupra faptului că tăcerea adevărată, tăcerea unei prezențe autentice nu e pasivitate răbdătoare și inertă, ci e virtutea de a asculta, expresie a disponibilității lăuntrice, asceză a atenției. Mihai Șora a fost și este, pentru mulți dintre cei care îi sînt în preajmă, singurul sau unul dintre cei foarte puțini care știu să-i asculte participativ, să le stimuleze comunicarea de sine, să fie solidar cu incertitudinile și căutările lor.
Și nu e vorba numai de puterea de a asculta și de a fi atent la oameni. Am avut ocazia să observ cum funcționează, în cazul lui Mihai Șora, atenția la arbori, nori, animale și flori, la păduri și pajiști, ca și la miracolul unui desen sau al unei melodii. „Ascultătorul“ e un degustător, un virtuoz al bucuriei, un trăitor înzestrat cu gustul nemijlocirii. Nu mi s-a întîmplat des să întîlnesc personaje de o asemenea croială: asumîndu-și firea proprie, destinul și semenii, fără emfază, fără ornamentică speculativă, cu aplombul pur al unei vitalități – îmi vine să spun – „originare“. Aceasta ar putea fi sursa dimensiunii terapeutice a prezenței lui Mihai Șora. E căutat și e cultivat pentru că e vindecător. M-am auzit vorbind uneori, mai în glumă, mai în serios, despre „tibetanul“ Șora: era un fel de a semnala nu vreo adeziune ocultă la „tehnici“ exotice sau vreun detaliu portretistic semnificativ (deși…), ci distanța lui suverană față de suspensia contemporană a firescului, a bunei dispoziții, a grației existențiale. Mihai Șora a obținut o rarisimă combinație de imediat și cosmicitate. E mereu aproape și, totuși, mereu secret. Cu o astfel de alcătuire, faptul că a ajuns centenar e, ca să zicem așa, în firea lucrurilor și în firea lui. Cum era să nu ajungă?