Mihai. Mihai Oroveanu
Nu pot construi, în legătură cu Mihai Oroveanu, un discurs pios. Era, cel puţin în aparenţă, refractar la orice ornamentaţie retorică, la orice moft estetizant, la orice abuz de solemnitate. Îşi făcuse, de tînăr, un portret de „băiat de băiat“, bine instalat în propria corporalitate, temerar, aventuros, zdravăn. Mă irita cînd, pe vremea studenţiei, în pauze, se apropia de mine pe furiş, din spate, mă lua în cleştele vînjoaselor sale braţe şi strîngea pînă îmi ieşeau ochii. Nu realizam, pe atunci, că era o simplă provocare camaraderească, un mod de a intra în vorbă, fără protocol, fără inutile fasoane culturale. Dincolo însă de scenografia virilă a unor asemenea gesturi, am descoperit curînd nu numai un om foarte bine crescut şi de un impecabil bun gust, ci şi un coleg foarte învăţat. Mihai Oroveanu a fost unul din cei mai solid informaţi istorici şi istorici de artă ai generaţiei mele. Ştia infinit mai mult decît lăsa să se vadă. Nu făcea paradă de savantlîc, dar reacţiona prompt şi pertinent la orice interogaţie de specialitate.
Pe de altă parte, nu performanţa strict intelectuală părea să fie ţinta sa predilectă, ceea ce, pentru cei care îl cunoşteam, îl făcea vinovat de o anumită înclinaţie spre risipă. S-a cheltuit în tot soiul de dexterităţi „colaterale“, care deveneau, totodată, inepuizabile surse narative, aiuritoare, spectaculoase, la limita verosimilului, cu atît mai provocatoare pentru „ascultători“ cu cît se petreceau pe fundalul unei perioade, cea a dictaturii, în care nu era prea mult loc pentru năzdrăvănie şi pitoresc. Epica lui Mihai Oroveanu era, în toate privinţele, enormă. Povestea, de regulă, cu un aer amuzat, matter of fact, fără emfază, întîmplări neobişnuite, la care participase ca martor, dar şi ca actor: anecdote picante din lumea sportivă (fusese aruncător de ciocan şi rugbist), bătăi de pomină, farse, pariuri hiperriscante, cascadorii demente (era prieten cu o sumedenie de „profesionişti“ şi filmase şi el, din cînd în cînd, pe platourile de la Buftea), scene din viaţa „oştirii“ (e singurul om, din cîţi ştiu, care trăise cu exaltare stagiul militar, pînă într-atît, încît ofiţerii pe lîngă care se şcolise îi duceau dorul). În ultimele zile ale lui decembrie 1989, cînd, împreună cu Mircea şi Maşa Dinescu şi cu soţia sa, Anca, ne mutaserăm laolaltă pentru a evita eventuale primejdii conjuncturale, ne-a terorizat pe toţi, etalînd, de îndată ce se auzeau focuri de armă, neverificabile cunoştinţe „de front“: recunoştea, chipurile, armamentul utilizat şi striga, la răstimpuri, autoritar: „Pe burtă!“ Era mîndru de ideea sa, verificată „pe teren“, de a-i perplexa pe miliţienii care aveau nefericita idee de a-l trage pe dreapta. Înainte ca insul în uniformă să scoată vreo vorbă, Mihai deschidea fereastra automobilului şi striga castrator: „Minţi!“, după care demara în trombă, lăsînd în urmă munţi de stupefacţie. După cîte o (grea) masă prietenească, cînd mă temeam de eventuale filtre rutiere, dată fiind cantitatea neortodoxă de substanţe etilice asimilate, Mihai avea, întotdeauna, soluţia: „Ia-te după mine! Ştiu nişte ocolişuri prin grădini!“ Se cunoştea cu tot soiul de personaje din lumi „paralele“, avea cultul prieteniei (nu pot să nu asociez, de pildă, numelui său pe acela al minunatului Costică Chelba), avea de povestit istorii memorabile despre familia sa (Ion Jalea dinspre mamă, boierii Oroveni dinspre tată), supravieţuise unor încercări sinucigaşe (să-ţi dai drumul, cu maşina, fără frînă, pe povîrnişul Furnicii, sperînd că, la intrarea în drumul principal, nu te vei ciocni cu autovehiculele de-acolo), gătea aplicat şi autoritar, cu efecte delicioase, şi adormea masiv şi bonom, la cîte-un chef, după ce degustase expert tot ce livrase gazda. Avea o colecţie unică de tunuri (de toate dimensiunile) şi cleşti şi cea mai importantă colecţie de fotografii din ţară (unele făcute de el, altele de valoare istorică).
Toate acestea erau doar „ambalajul“ unui nucleu tare, despre care se ştiu prea puţine lucruri: activitatea sa (re)fondatoare de la Oficiul Naţional de Expoziţii, contribuţia sa la organizarea primelor mari tîrguri de carte din Bucureşti, întemeierea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, participarea riguroasă şi discretă la majoritatea evenimentelor vizuale din ultimii 40 de ani. Vom descoperi, în perioada următoare, o moştenire abundentă şi diversă, greu de administrat, dar de o importanţă covîrşitoare. Un Minister al Culturii responsabil şi eficient ar trebui să-şi facă o prioritate din valorificarea acestei moşteniri. Urgentă mi se pare inaugurarea unui muzeu al fotografiei, care să poarte numele său şi să expună ampla sa colecţie, fără egal, probabil, în partea noastră de lume. Mă tem puţin pentru soarta MNAC, instituţia fondată de Mihai Oroveanu şi ameninţată să ajungă, după obiceiul locului, pe mîinile cine ştie cărui veleitar, după cum mă tem pentru tot ce s-ar putea alege din „patrimoniul“ rămas de la el. Există două riscuri postume echivalente: să nu se ocupe nimeni de acest patrimoniu, sau să apară, brusc, prea mulţi „binevoitori“, care să-l grădinărească inadecvat, să-l fărîmiţeze, crezînd că îl slujesc. A lăsa în suspensie – sau în ruină – valorile adunate cu hărnicie, competenţă şi loialitate de Mihai Oroveanu ar fi, din păcate, în spiritul metehnelor autohtone. Dar continui să sper că energia lui generoasă ne va contamina, fie şi în ceasul al doisprezecelea, aşa încît să nu-l pierdem a doua oară.