Mihai Manoilescu despre politică şi politicieni
Reiau, în cele ce urmează, o parte din fragmentele despre etica politică, pe care le-am propus cititorilor acum mai mult de patru ani. Le-am regăsit întîmplător şi m-a izbit, ca şi prima dată, cruda şi trista lor actualitate.
Prin 1998, am fost surprins să-l aud pe Jerônimo Moscardo, ambasadorul de atunci al Braziliei la Bucureşti, declarînd că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu. Am crezut, mai întîi, că e o flaterie diplomatică oarecare. Între timp, mi-am dat seama că impactul cărţilor lui Manoilescu asupra gîndirii economice a veacului trecut a fost extrem de puternic. Publicat în Franţa, Germania şi Portugalia, teoreticianul român contase – caz tipic autohton – mai mult în străinătate, decît în propria lui ţară. În ţară, după o carieră politică nefericită şi, din păcate, în multe privinţe, neinspirată, Manoilescu a cunoscut temniţa în 1927, ca pro-carlist, şi apoi, în anii ’40, ca pro-fascist. A sfîrşit în groapa comună de la Sighet, în 1950.
Fragmentele de mai jos sînt preluate din lucrarea Etica politică publicată în 2010 de editura Spandugino. E traducerea românească a unei cărţi scrise de Mihail Manoilescu în franceză, în anii 1946-1947. Traducerea aparţine soţiei autorului, dna Elena Manoilescu, şi beneficiază de îngrijirea şi postfaţa nepotului său, dl prof. univ. Mihai Dinu.
„Aproape niciodată nu se pune în mod curajos şi clar problema etică a mijloacelor. Zicătoarea curentă, mărturisită sau nemărturisită, este că scopul scuză mijloacele! Şi cum scopurile în politică sînt socotite întotdeauna legitime, dacă nu chiar sacre, de către aceia care le urmăresc, scrupulele nu vin să stăvilească elanul impetuos al oamenilor publici către idealul lor. De altfel – printr-o deformare psihologică curentă – în politică orice instrument devine scop; partidul politic, care ar trebui să fie un mijloc pentru a realiza binele public, devine, pentru membrii săi, scopul însuşi al activităţii lor.“ (p. 69)
„...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acţiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.“ (p. 77).
„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“ (p. 197)
„Pentru omul politic amiciţia personală excesivă pentru şef constituie o inferioritate şi aproape un viciu.“ (p. 205)
„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“ (p. 222)
„…mulţi oameni politici, criticînd şi atacînd o viaţă întreagă, păstrează, ajungînd în fine la putere, un spirit mai mult negativ decît constructiv, mai mult polemic decît realizator... Aceasta este plata unei vieţi dedicate, într-o măsură exagerată, bătăliei politice.“ (p. 225).
„Partidele sînt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“ (p. 223)
„Oamenii politici nu-şi dau seama că între ei ar trebui să domnească cel puţin o oarecare decenţă, dictată de interesul lor «profesional» comun. Depreciindu-se unii pe alţii, ei ajung să se deprecieze toţi în faţa maselor.“ (p. 233) (...)
„Politicienii care se vorbesc de rău unii pe alţii şi care îşi fac între ei portrete atît de puţin măgulitoare nu riscă oare ca masele să ajungă, pînă la urmă, să-i creadă că sînt, într-adevăr, cu toţii asemănători imaginilor pictate chiar de ei? Oare masele nu sînt ele îndreptăţite să spună, după ce au ascultat schimbul de calomnii dintre aceştia, că, la urma urmei, toţi au dreptate?“ (p. 234)
„Pentru a fi folositor cu eficacitate, un soldat trebuie să fie disciplinat, iar un om politic trebuie să fie liber.“ (p. 251)
A recitit pentru dumneavoastră,
Andrei Pleşu