Mezalianţa D.A.

Grupul Popular - pe numele său întreg Grupul Partidului Popular European (Creştini-Democraţi) şi al Democraţilor Europeni - este cel mai mare din Parlamentul European (264 de deputaţi), dar şi cel mai amestecat. Din el fac parte Partidul Conservator din Marea Britanie, creştin-democraţii germani, Partidul Social-Democrat din Portugalia, Forza Italia (plus alte două-trei aşchii desprinse din fostul Partid Democrat-Creştin italian), ex-ţărăniştii şi udemeriştii noştri etc., plus (ca observatori) două partide din Albania, trei partide din Bulgaria, trei din Bosnia-Herţegovina şi alţii. Din punct de vedere ideologic este, aşadar, destul de "risipit": între valorile şi politicile promovate de fiecare partid în ţara lui există diferenţe semnificative (de exemplu, între modelul economiei sociale de piaţă aplicat timp de decenii de democrat-creştini în Germania şi neo-liberalismul economic susţinut de Margaret Thatcher în Marea Britanie). În Europa însă toate aceste partide s-au regăsit, pe baza unui set minimal de valori comune, sub aceeaşi încăpătoare umbrelă. Unele au intrat în Grupul Popular "prin negaţie": nu erau compatibile cu alte grupuri mai bine marcate ideologic, aşa că au venit la populari, tocmai pentru că profilul lor este nici prea-prea, nici foarte-foarte. Acum vreun an, acest grup a început să le facă binişor cu ochiul unor partide româneşti, care s-au socotit şi au decis: dacă tot e să intrăm în Europa, atunci să ne lipim de cei mai mari şi mai tari. Aşa încît, după ce pînă în 2004 îi criticaseră amarnic pe "neocomuniştii" din PSD că doar mimează social-democraţia şi s-au umflat în pene că ei sînt singurii reprezentanţi ai social-democraţiei mioritice, foştii colegi de partid ai domnului Traian Băsescu s-au trezit bine dispuşi într-o bună dimineaţă şi au zis, în deplin consens: de fapt, inima noastră bate popular! Foştii umanişti (foşti liberali-sociali) au găsit şi ei un citat potrivit în Titu Maiorescu şi s-au decretat conservatori, adică - europeneşte vorbind - cam la fel ca "Madam Thatcher", deci tot populari. Între timp s-au răzgîndit. Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (pe scurt, Grupul Liberal) are în Parlamentul European doar 90 de membri, fiind al treilea grup ca mărime, după populari şi socialişti. Partidele din care provin sînt, în ţările lor, mici, "elitiste", dar căpoase: o ţin una şi bună cu valorile liberale. Astfel încît Grupul Liberal este compact şi mai bine definit ideologic. Cei 16 observatori din România şi Bulgaria sînt o zestre consistentă pentru un asemenea grup, care nu va avea niciodată şansa să ajungă primul (aşa cum partidele liberale nu au şanse, într-un viitor previzibil, să cîştige alegerile din ţările lor). Drept pentru care liberalii români şi bulgari sînt primiţi cu braţele deschise (căci sporesc grupul cu 20%), iar premierul Tăriceanu este chiar vicepreşedinte al liberalilor europeni. Cum ideea integrării în Europa provoacă, la politicienii români, nu doar bătăi de cap fizice, dar şi nelinişti metafizice, după ce acum vreun an s-a lansat măreaţa idee a constituirii unui partid de centru-dreapta, democraţii le-au propus liberalilor nu doar să fuzioneze, dar şi să dea buzna la Popularii Europeni. De săptămîni întregi, subiectul fuziunii e întors pe toate feţele, politicienii puterii se pronunţă zilnic asupra lui, ştiriştii şi comentatorii politici se dau de ceasul morţii să ţină poporul la curent cu această năzbîtie, lăsînd pe planul al doilea întrebări simple de genul "de ce nu se construiesc autostrăzi?" sau "de ce reforma sănătăţii s-a transformat într-o telenovelă despre răfuiala cu doctorul Sorin Oprescu?". Ceva mă face să cred că, dacă ministrul PD de la Transporturi şi ministrul liberal de la Sănătate ar fi purtat la rever aceeaşi inimioară cu 12 steluţe (simbolul popularilor europeni), astăzi n-am fi zburdat pe autostrada Bucureşti-Arad, nici n-am fi luat compensatele fără coadă. Subiectul fuziunii - ca şi subiectul anticipatelor anul trecut - a fost o gogoaşă care a sfîrîit în uleiul încins şi cam rînced al politicii româneşti, pînă s-a ars. Acum, pentru ca electoratul să nu-i simtă gustul amar, e presărată cu zăhărelul prinţipurilor: liberalii le au pe-ale lor, democraţii pe-ale lor, şi cu braţe ca oţelul vor culege împreună muşeţelul guvernării, alături de popularii udemerişti şi de răzgîndiţii populari conservatori. Poate şi cu popularii ex-ţărănişti, aduşi pe uşa din dos în Parlament şi blindaţi între timp cu popularul Ioan Talpeş, fost viceprim-ministru al social-democratului Guvern Adrian Năstase şi fost consilier al popularului şi iubitului preşedinte Ion Iliescu. Populari toţi, săracii... Apărute pe păşunea non-gîndirii politice postcomuniste şi ornate cu ceva frunze păstrate la ierbar de urmaşii partidelor istorice, partidele româneşti încă nu-şi cunosc identitatea şi speră să o vadă în oglinzile de la Bruxelles, oferite cu un ochi închis de partidele europene. Numai că toată această joacă de-a fuziunea popular-europeană nu este altceva decît o formă de traseism politic colectiv.