Mereu reînceputul „Prolog“

29 aprilie 2015   SITUAȚIUNEA

„Că vinovat e tot făcutul

Şi sfînt – doar nunta, începutul.“ –  Ion Barbu  

Pare de la sine înţeles, astăzi, că rostul artistului, justificarea lui esenţială, este exprimarea de sine. Fie că are modestia de a-şi restrînge competenţa la hotarele propriei interiorităţi, fie că are orgoliul de a nu propune lumii altceva decît supremaţia personalităţii sale inconfundabile, artistul se resemnează sau se simte îndreptăţit să vorbească mereu despre sine, despre stările sale, despre crizele, revelaţiile şi stuporile sale, socotite a fi – prin ele însele – obiect de interes general. Introspectiv şi autobiografic, el nu acceptă să se refere la ceea ce îi e exterior, decît tot în numele propriei identităţi, al opiniei sau al afectelor sale. A face artă a devenit, pe nesimţite, a face – în sens larg –

. N-a fost întotdeauna aşa. Au fost vremuri în care artistul se socotea împlinit numai în postura de slujitor al unei

. El se percepea, cu tot talentul său şi cu fiinţa lui întreagă, drept pură

, drept instrument al unei instanţe trans-individuale. Nu

e personajul creator conta, ci ce se comunica

Nu „originalitatea“ vocii, ci precizia sunetului. Sunetul acesta de dincolo de sinele individual putea fi armonia unei zeităţi, disciplina unei instituţii sau ordinea amplă a naturii înconjurătoare. Important e că, în fiecare din aceste cazuri, artistul se raporta la un

sau la un

– mai cuprinzător decît el. Era inevitabil ca pasul următor (pasul „modernităţii“) să fie – prin contrast – o recuperare a subiectivităţii şi a individualului, o alunecare halucinată în lumea – greu de ţinut sub control – a unui „dincoace“ de hotarele eului. Lumea aceasta e plină de capcane. A fost nevoie de experienţa şi sîrguinţa unor mari atleţi ai singurătăţii pentru ca labirintul ei să fie domesticit. Fără o tărie ordonatoare, fără repere ferme şi fără asistenţa binevoitoare a Providenţei, lumea noastră lăuntrică e infernul însuşi! Într-un templu, într-un palat sau într-o pădure te poţi

. Dar de

, nu te poţi pierde cu totul decît în penumbrele unei interiorităţi solitare, incapabile să-şi mai înţeleagă

. Acest risc a stat dinaintea artistului modern din clipa în care s-a hotărît să se închidă în sine. Iar curajul a fost pe măsura riscului… 

Lucrurile nu se pot însă încheia aici: dovadă – expoziţia aceasta, în care cîţiva pictori simt nevoia

a eliberării de „autoportret“. În „golul“ astfel obţinut îşi face loc, iarăşi, alteritatea. Deocamdată, sub trăsăturile discrete ale unei alterităţi

: natura. Dar alteritatea are trepte nenumărate: la un moment dat – ajungînd în punctul maximei depărtări de sinele individual –, ea devine nu un simplu „altceva“, ci „

altceva“, acel „das ganz andere“ care nu se opune, simetric, sinelui, ci îl transfigurează. Vor ajunge artiştii aceştia pînă la capătul drumului? Vor parcurge oare

istoria artei? Să nu ne grăbim cu pronosticuri solemne. Să nu ratăm farmecul florilor de măr, anticipînd bogăţia statistică a merelor coapte.

Am scris acest text în 1985, pentru catalogul primei expoziţii „Prolog“. Îl retipăresc, acum, cu nostalgia celui care a părăsit de mult „critica de artă“, dar îşi aminteşte de vremuri în care practica acestei meserii nu era simplă gazetărie, ci reflex de „normalitate“, încercare de „a păstra nordul“ într-o perioadă în care valorile erau, prin decret de partid, în derivă. Am observat că, pentru generaţiile mai tinere, artiştii de dinainte de 1989 se împărţeau în două mari categorii: cei care răspundeau, docil, comenzii oficiale şi cei care „rezistau“ printr-o creativitate neconformă, încercînd să ţină pasul, mai mult sau mai puţin

, cu modernitatea europeană. E o imagine falsă. Nu numai că unii „dădeau cezarului ce e al cezarului“ pentru a-şi întreţine atelierul în condiţii de libertate relativă, dar existau şi artişti – nu mulţi, e drept – care refuzau

presiunea ideologică a oficialităţii,

seducţia experimentelor „la modă“, „disidenţa“ stilistică, de natură să-i califice în ochii „lumii bune“. Din această categorie au făcut parte cei din grupul „Prolog“. Ei s-au străduit să întreţină preocuparea pentru

, pentru

, pentru

, pentru „natură“ (înţeleasă în afara reţetelor academice). Suportul lor spiritual era o nobilă umilitate, respectul pentru „meserie“ şi credinţa în Dumnezeu. „Axa“ acestui curajos program a fost şi este un mare pictor, Paul Gherasim, care a împlinit de curînd 90 de ani şi pe care, cu nesimţirea confortabilă a vremurilor noastre, nu ştim să-l sărbătorim cum se cuvine.  N-a fost un „creator“ năvalnic, n-a fost o „vedetă“ genialoidă, dar a fost un reper stabil, un ctitor al spiritului comunitar, în vremuri tulburi şi fără speranţă. În jurul lui au aglutinat o sumedenie de tineri (pe-atunci) „discipoli“ (dar şi cîţiva pictori deja consacraţi), care au rămas împreună pînă azi, cînd expun din nou, retrospectiv, la Galeria Romană: Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Matei Lăzărescu, Cristian Paraschiv. Alături de ei, sînt prezenţi „în duh“ şi o seamă de prieteni ţinuţi laolaltă de durabile „afinităţi elective“: Afane Teodoreanu, Gheorghe Berindei, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Dan Mohanu, Ion Nicodim, Vasile Varga, Octav Grigorescu, Florin Niculiu, Andrei Rosetti. Mă bucur să-i ştiu în continuare activi, inspiraţi, dedicaţi opţiunii şi talentului lor. Şi le mulţumesc că îmi oferă şansa de a îmbătrîni în preajma lor… 

Mai multe