Menajeria filozofică

14 octombrie 2020   SITUAȚIUNEA

Sîntem foarte cruzi cu rudele noastre, animalele! După ce că le punem la jug, în lanț, în cuști și le mîncăm, le și supunem experimentelor noastre, încercîndu-ne pe ele medicamentele. Dar nu ne e de ajuns: le abuzăm cu insulte și rîdem de ele în fabule. Și tot nu ne e de ajuns: filozofii noștri le pun în situații absurde, care le lezează demnitatea de animal. Foarte urît din partea acestor inși, cică învățați, dar nemanierați!

Primul dintre ei pare să fi fost grecul acela din vechime, Zenon, fără nimic sfînt și căruia i-a plăcut s-o inducă în eroare pe înceata Țestoasă, convingînd‑o că iutele Ahile n-o va prinde niciodată din urmă, fiindcă, în timp ce Ahile străbate distanța dintre el și Țestoasă – să zicem, de zece metri –, dumneaei mai face un metru și, în timp ce eroul mai aleargă acel metru, ea se tîrăște încă zece centrimetri, apoi pe cînd el face acei zece centimetri, ea mai face unul singur și tot așa la nesfîrșit, fără ca Ahile s-o ajungă vreodată, deși e tot mai aproape. Or, cînd Țestoasa lui Zenon a povestit tuturor cu mîndrie ce victorie minunată a avut asupra semizeului Ahile, nimeni n-a crezut-o (fiindcă era limpede ca bună ziua că Ahile a înșfăcat-o pe dată), astfel încît sărmana Țestoasă a căpătat reputația de mincinoasă și de lăudăroasă fără pereche și de atunci se tot plînge de amăgitorul de grec și nimeni n-o ajută ca să-i explice unde a greșit.

Reputația i-a fost stricată pe vecie și Măgarului lui Buridan, despre care și pînă atunci vecinii spuneau că, în general, se poartă ca un măgar. Nici pe el nu l-a crezut nimeni cînd a povestit că, ­fiind obligat să stea de maestrul scolastic la distanțe exact egale între două coșuri pline cu fîn, nu va avea nici un motiv să‑l aleagă pe cel din dreapta în detrimentul celui din stînga sau invers; și, deoarece nimic nu e fără cauză, nu va ajunge la nici un coș ca să mănînce și că, deși are la o lungime de bot fîn de calitatea premium, totuși va pieri de foame. În loc să fie plîns că a murit în chinurile lui Tantal, nu înțelege nici pînă azi de ce nimeni nu-i crede suferința necurmată și lumea rîde de el și-l face dobitoc, în timp ce verișorul lui, măgarul lui Apuleius, fără nici un merit e admirat ca fiind „de aur“.

Dar ce a pățit Porumbelul lui Kant a fost aproape și mai rău, mai ales că nu te-ai fi așteptat din partea neamțului serios să facă asemenea glume nesărate: cînd filozofului i s‑a năzărit să-i propună să zboare împotriva vîntului, Porumbelul a constatat empiric că aerul, din care e făcut vîntul, împiedică zborul; de unde a dedus perfect logic că dacă va zbura în vid, îi va fi foarte ușor să înainteze. Nu înțelege deloc nici de ce s-a prăbușit, nici de ce toată lumea spune că are „minte de porumbel“. Că doar mintea nu e a lui, ci a lui Kant!

Nici pe Girafa lui Lamarck n-o mai crede nimeni cînd susține că i s-a lungit treptat gîtul, pe cînd încerca să ajungă la frunzele din copacii înalți, ba că a lăsat prin testament ca și progeniturile să facă la fel, spre a dobîndi cel mai lung gît de pe pămînt. Și, ca dovadă, uite ce gît lung are acum, nu-i așa? „Pur și simplu, așa ceva nu se poate în­tîmpla“, au zis tot felul de inși, de unde rezultă nu numai că Girafa e o mincinoasă, dar tot neamul său e astfel. Ce să facă biata dacă l-a crezut pe încrezutul de Lamarck într-un moment de slăbiciune a tinereții? Acum tot tribul girafelor are reputația terfelită.

Dar întîmplarea cea mai sinistră e, indiscutabil, cea a Pisicii lui Schrödinger. După ce că, fără să-i ceară acordul, a închis-o într-o cușcă de oțel, devenind invizibilă pentru observator, fizicianul fără suflet a și expus-o fiolei cu cianură declanșate de un atom dezintegrat. Și apoi a pretins că nu se poate spune, fără a deschide cușca, dacă e vie sau moartă; ba chiar a susținut absurditatea că, în absența observatorului, pisica nu e nici una, nici alta, tot așa cum un electron n-are nici poziție, nici viteză determinată, decît dacă e observat într-un anume mod, dar cum sînt „în sine“ pisica lui Schrödinger și electronul, numai Dumnezeu știe, și poate nici El, dacă nu I-a predat Schrödinger fizica cuantică! Pisica, de atunci, protestează pe la toate autoritățile competente și susține că nu i s-a întîmplat niciodată „superpoziția“ asta ridicolă dintre viață și moarte, că nu e un electron, ci o pisică normală, vie și sănătoasă, și că fizicienii, în frunte cu Schrödinger, sînt smintiți – toate astea lucruri testabile empiric. În zadar!

În menajeria asta filozofică a mai intrat cineva de curînd: Lebăda neagră a lui Nassib Taleb. E și ea supărată foc: „Nu înțeleg, se plînge ea, de ce sînt calomniată și considerată un exemplu pentru nesăbuința și lipsa de prevedere a oamenilor; numai și numai pentru că am culoarea neagră, sînt tratată ca un monstru și o catastrofă, deși sînt de felul meu foarte blîndă, iar la mine acasă toate lebedele sînt negre (ceea ce în particular ne face să arătăm mai suple). E o neobrăzare din partea filozofului, în cel mai bun caz, dar mă tem că la mijloc e altceva mai urît: pur și simplu rasism“.

Mai multe