Memorie înjumătăţită
Anul trecut, dar și în 2015, înainte să se adune semnături pentru păstrarea numelui lui Mircea Vulcănescu în topografia bucureșteană, am publicat o serie de articole în jurul faimoasei Legi 217, inițiate de Institutul „Elie Wiesel“. Unul dintre ele mi se pare încă util în dezbaterea stîrnită de curînd pe tema amendării drastice a unor mari intelectuali, vinovați, în tinerețe, de grave derapaje de extremă. Îl reamintesc, deci, cititorilor, pentru o mai atentă recalibrare a problemei.
L-am reîntîlnit, zilele trecute, pe vechiul și bunul meu amic Alexandru Călinescu. Era inevitabil să ajungem și la subiectul fierbinte (pentru mine) al momentului: „cazul“ Vintilă Horia, respectiv cazul intelectualilor români trecuți, în anii ’30, prin fascinația ideologică a extremei drepte. Am căzut de acord asupra faptului că derapajele unor marcante figuri culturale – într-o direcție sau alta a spectrului politic – trebuie cunoscute și condamnate în perspectivă istorică, astfel încît noile generații să fie prevenite asupra riscurilor pe care o iresponsabilă (și, de regulă, juvenilă) inflamație mentală le implică pentru traseul lor intelectual. Evident, vorbim despre derapaje ideologice, nu despre crime. Despre cauționare euforică și nu despre vinovății palpabile, ce țin, pe bază de probe, de competența forurilor judecătorești. Am căzut de acord și asupra faptului că, vorba lui Bronislaw Geremek, Europa nu va fi reunificată înainte de a se fi realizat reunificarea memoriei ei: ororile nazismului și cele ale comunismului puse în aceeași „colecție“ sumbră a veacului 20. Evident, fără anateme triviale, fără stigmatizări lipsite de discernămînt, fără amestecarea borcanelor. Sînt de luat în seamă diferențele, desolidarizările post-factum, atenta cîntărire a personalității integrale (chiar dacă nu omogen integre) a oamenilor, balansul între bine și rău al fiecărui caz în parte. Da, există texte irespirabile ale unor scriitori seduși, temporar, de retorica fascistă. S-o recunoaștem, s-o spunem, mai ales atunci cînd n-au spus-o ei înșiși. Dar să fim gata și să iertăm acolo unde există căință, și să recuperăm, din moștenirea oricărui individ, urma prizabilă a creativității sale, urma în care nu se amestecă neapărat striurile impure ale unor opțiuni episodice. Iar aici lucrurile se bifurcă. Relele unora sînt amintite drastic, cu parapon și cu consecințe de ordin public, în vreme ce relele altora sînt ținute „sub obroc“ sau tratate cu inexplicabilă îngăduință. Alexandru Călinescu mi-a amintit, de pildă, versurile unor mari poeți francezi, căzuți pradă unui straniu entuziasm pro-comunist și pro-sovietic. Iată fragmente din poemul „Front rouge“, publicat de Louis Aragon în 1931, în versiunea franceză a unei reviste din URSS (Littérature révolutionnaire mondiale):
„Cînt hegemonia violentă a proletariatului asupra burgheziei / Cu scopul nimicirii ei. / Strălucirea împușcăturilor adaugă priveliștii / O veselie încă necunoscută. / Sînt executați ingineri și medici. / Moarte celor care primejduiesc cuceririle revoluției din octombrie, / Moarte celor care sabotează planul cincinal“. Sau: „Cînt GPU-ul (…), trăiască GPU-ul, figură dialectică a eroismului“.
Fragmente din Paul Éluard („Hommages“, 1950): „Stalin e, pentru noi, prezența lui mîine, / Stalin alungă nenorocirea, / Încrederea este fructul creierului său iubitor“. Éluard scrisese deja, imediat după război, că „ochii albaștri ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime“ și îndemnase la omor: „Doborîți-i pe polițai, / Tovarăși, / Doborîți-i pe polițai pînă departe spre vest, unde dorm / copiii bogătașilor și tîrfele de lux. (…) Proletariatul să radă de pe fața pămîntului, cu furia sa, palatul Élysée (…) / Într-o bună zi va arunca în aer Arcul de Triumf / Se va dezlănțui (…), iar glonțul său va ochi atît de sigur / Încît toți medicii social-fasciști / Aplecați asupra victimei / Își vor plimba degeaba degetele pe sub cămașa ei de dantelă / Și vor încerca să audă, cu aparate de precizie, inima ei deja putrezită“. (…) / Trageți asupra urșilor savanți ai social-democrației / Trageți, zic, sub conducerea partidului comunist / (…) Și nu eu voi fi cel care vă cere să trageți / Ci Lenin, / Lenin cel al momentului potrivit…“ Sau: „Tineri comuniști (…) / Ridicați-vă împotriva mamelor voastre / Abandonați noaptea, ciuma și familia…“
Am amintit, cu alt prilej, vorbe cutremurătoare rostite de Jean-Paul Sartre („Cei care se opun comunismului trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i băgăm în puşcării, pentru că din puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuşcaţi.“). Dar și din „părinții fondatori“: Lenin: „Trebuie să acţionăm ca în anul 1793“ (anul 1793 e anul Marii Terori din timpul Revoluţiei Franceze – n.m., A.P.). Marx despre tortură: „Tortura a dat naştere celor mai ingenioase inovaţii, creîndu-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de muncă în producţia instrumentelor necesare“. Engels (Anti-Dühring): „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate. Libertatea politică e mai rea decît sclavia cea mai rea“.
Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe Lenin, nici pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene. Dimpotrivă! Dar nici să mi se dea mereu peste nas cu Mircea Vulcănescu, Eliade, Cioran, Vintilă Horia etc. Apropo: și Aragon, și Éluard beneficiază, la Paris, de cîte o piață care le poartă numele. A lui Aragon a fost inaugurată în 2012, cu ocazia celei de-a 30-a comemorări a morții sale. Asta numesc eu „a nu amesteca borcanele“…
(apărut în Dilema veche, nr. 626, februarie 2016)