Memorabila ieşire din politică a lui Gigi Becali
L-am însoţit, de la bun început, pe Gigi Becali, cu un sentiment de stupoare. Faptul că un personaj de o asemenea croială a ajuns vedetă de talk-show, faptul că şi-a făcut partid şi că a forţat pragul electoral, faptul că înalţi ierarhi ai ortodoxiei l-au primit - contra cost, dar cu nedisimulată simpatie - la sînul lor, în ciuda măscărilor indigerabile pe care le debita în diverse împrejurări, faptul că însuşi preşedintele ţării a întîrziat, la şpriţuri, în compania lui şi faptul că unii intelectuali s-au complăcut sub pulpana lui, fără măcar să primească blamul de care au avut parte "intelectualii lui Băsescu" mi se păreau lucruri aiuritoare, de natură să confirme milenarul portret suprarealist al ţărişoarei. Faima îndoielnică a personajului a ajuns şi în perimetrul Uniunii Europene. Interviuri încadrînd fotografia lui amplă au apărut în felurite gazete occidentale, pentru a ilustra exotismul nesistematizabil al politicii româneşti. L-am văzut doborît de un interminabil fou rire, într-o emisiune de televiziune, l-am văzut ţopăind pe Maybach-ul propriu, l-am auzit delirînd legionaroid, răţoindu-se la te miri cine sau debitînd insanităţi tribale dinaintea vreunui gazetar amuţit. Am antologat cîteva dintre inimitabilele sale rostiri ("M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri: el m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă") şi i-am găsit urmele pînă şi pe Muntele Athos, unde lăsase bani şi amintirea neştearsă a unui "bun român". Trec zilnic prin faţa "palatului" său de la Şosea, străjuit de doi "bodigarzi" degeraţi şi de un Christ răstignit, plin de aur, cam catolic pentru un ortodox atît de radical. Pe de altă parte, admit că omul n-a reuşit niciodată să mă indispună adînc, cum mă indispunea, de pildă, tribunul României Mari. Un fel de arţag candid, un fel de panaş pueril, pe un fond de religiozitate primară îl ţineau la distanţă de verbiajul malefic al lui Vadim, de impostura lui justiţiară, de grobianismul lui apoplectic. Incultura lui Becali era mai la locul ei decît semidoctismul ţanţoş al sociologului de mahala, mare organizator de folclorice turbulenţe parlamentare. Că Becali reuşise să se profileze ca om politic era, desigur, o sminteală. Dar nu reuşeam să cuplez gesticulaţia lui cu scenografia Răului. Deosebirea dintre el şi Vadim era deosebirea dintre bezmeticeală şi infecţie. În fine, nu vreau să cad într-o analitică a deriziunii. Trebuie, totuşi, să observ că ieşirea lui Gigi Becali din politică a avut, oricît ar părea de ciudat, un fel de stil, un "ce" exemplar, cu totul străin, în simplitatea lui, de manierele politicianului autohton. Mai întîi, o asumare fără fasoane a înfrîngerii: "Dacă am eşuat înseamnă că nu sînt capabil, că nu mă pricep la politică". Pe cîţi dintre perdanţii jocului politic i-am auzit vorbind aşa? Cîţi sfîrşesc prin a declara că nereuşita dovedeşte inapetenţă şi incompetenţă? Toţi invocă mai curînd frauda, proasta organizare, ghinionul, conjunctura. Nici unul nu se simte descalificat. Gigi Becali, dimpotrivă, recunoaşte că politica s-a dovedit a fi, pentru el, "o necunoscută", după care face al doilea gest fără echivalent pe piaţa moravurilor locale: îşi cere iertare. "Îmi cer iertare faţă de cei pe care i-am supărat sau jignit de-a lungul timpului." În sfîrşit, la capătul experienţei sale de potenţial slujitor al cetăţii, el încearcă să identifice un sens, o învăţătură, un aforism. Şi, spre uluirea mea, reuşeşte: "Mi-am dat seama că nu pot să trăiesc creştineşte, dacă sînt în viaţa publică". Gigi Becali nu va reflecta prea mult asupra acestui acut acces de înţelepciune. Dar i-aş invita pe toţi şmecherii care se foiesc prin partide, guverne şi talk-show-uri să nu treacă prea uşor peste provocarea etică a acestui final de carieră politică. Sînt departe de a contempla nostalgic trecerea printre noi a unui personaj care va fi mai bine plasat, probabil, în rolul de "bancher şi oier", decît în acela de politician. Dar nu-mi pot reţine două melancolice concluzii. 1) Rău trebuie că mai stăm, de vreme ce un ins ca Becali poate arăta, contextual, mai bine decît marii noştri lideri victorioşi. 2) O mai veche convingere a mea se dovedeşte îndreptăţită: omul credincios - indiferent de ce credinţă e vorba - poate spune, uneori, chiar dacă nu e hiper-dotat, lucruri mult mai inteligente şi mai cuviincioase decît necredinciosul hiper-dotat. Cu alte cuvinte, intelectual vorbind, ateismul nu rentează, oricît ar fi de "deştept". Îi rog pe prietenii şi pe duşmanii care sînt de altă părere să nu se enerveze. Iar pe Gigi Becali îl rog să nu care cumva să se răzgîndească.