Memento, Caesar: mortalis es
Cred că, zilele astea, mulți șefi de guverne, președinți, ba chiar și șefi mai mici prin diferite cotloane ale lumii ăsteia mari se uită puțin nedumeriți la ce se întîmplă în Germania. Nu se exprimă direct, se ascund după fraze protocolare, dar nedumerire trebuie să fie: după alegeri, Angela Merkel nu va mai fi cancelar și asta nu fiindcă ar fi fost bătută în alegeri, nici fiindcă ar fi suferindă sau muribundă; dimpotrivă, e vie și validă, a cîștigat patru rînduri de alegeri, are o cotă de încredere în jur de 80% și ar fi putut „domni” în continuare dacă ar fi dorit – sau, să spunem altfel, dacă ar fi fost croită din altă stofă, aceea normală la oamenii de stat – de la Putin, Xi Jinping și Trump și pînă la ai noștri Orban, Cîțu, Iohannis, Băsescu, Năstase & Co. Acești șefi de state și de guverne, acești „principi” adesea atotputernici ai lumii moderne nu pot pricepe în ruptul capului cum poate cineva, avînd toate prerogativele de putere într-o țară mare și bogată, ba și „primus inter pares” în Uniunea Europeană, să abandoneze nesilită de nimeni presupusele voluptăți indescriptibile ale puterii, fiind în culmea popularității și după ce a făcut față cu brio la atîtea crize, precum cea economică, cea a emigranților și aceea a pandemiei de COVID-19. Cred că respectivii sînt chiar supărați pe Angela și pe renunțarea ei: „Strică piața”!
Regula, începînd din „comuna primitivă”, pentru a spune astfel, a fost întotdeauna una singură: ține-te tare la cîrmă oricît poți și nu accepta voluntar să-ți fugă din mîini puterea, și mai ales puterea supremă, decît odată cu viața. Dacă rivalii sînt prea puternici sau enervanți, cumpără-i sau înlătură-i, fiind sigur că și ei ar face aidoma în locul tău. Dacă se întîmplă ceva de bine, asumă-ți, dacă e de rău, dă vina pe alții. Dacă pierzi popularitate, acuză-i pe inamici de malversațiuni. Dacă pierzi alegeri, caută cel puțin să apari că, de fapt, le-ai cîștigat. Dacă totuși nu reușești să te menții în baza regulilor și a Constituțiilor, încearcă să vezi dacă n-ai putea să le încalci sau să le schimbi, cum a încercat Trump și cum au făcut Putin și Xi Jinping.
Există un drog al puterii care dă adicție mai mult ca heroina. Uneori, fenomenul e aproape fulgerător, precum la actualul nostru premier, care, deși nu-i nici de un an la putere, nu mai imaginează o guvernare fără el la butoane în calitate de Superman, deși coaliția care îl susținea și al cărei program era dator să-l îndeplinească s-a destrămat. Onorabil era să demisioneze și să nu mai candideze la prima poziție în partid, dar, să fim serioși, cînd a demisionat, cînd a renunțat la putere un politician român, care n-a fost practic silit s-o facă?
Politicianul normal respectă, chiar dacă n-o mărturisește, așa-numita „lege a naturii”, pe care o elogia personajul Callicles din dialogul Gorgias al lui Platon: fiindcă e mai puternic, se crede și mai bun și, fiindcă e mai bun, consideră că i se cuvine o porție mai mare – mult mai generoasă – din toate bunurile. Or, adesea cel mai mare premiu pe care îl oferă puterea este însăși perpetuarea ei. Cred că, în zilele noastre, Putin este modelul de politician normal, iar Angela Merkel e marea anomalie, curiozitate, excepție. Dar e o excepție care ne ridică moralul și ne reîmprospătează puțin speranțele legate de natura umană.
Se spune că Caesar avea un sclav care, din cînd în cînd, avea ca sarcină să-i spună dictatorului roman: „Caesar, amintește-ți că ești muritor”. Ceasar totuși a uitat, și-a conferit onoruri divine, s-a dorit rege și, ca urmare, a fost asasinat. Poate că n-ar fi rău ca pe lîngă președinții și prim-miniștrii noștri să existe un funcționar public, cu examen pe post, care să-i reamintească mereu, pînă la sațietate, „șefului cel mare” – oricare ar fi el – nu doar de mortalitatea lui (deși n-ar fi rău nici asta), ci și că puterea lui cea mai grozavă e, de fapt. mică și că scadența ei se apropie. Zîmbiți, nu?