Maxi-județe fără nume
A venit şi vremea regionalizării... Se ştie de mult că actuala împărţire teritorială e ineficientă, comentatorii serioşi şi cîteva ONG-uri au argumentat necesitatea unei noi structuri administrative încă dinainte de aderarea la UE, iar struţo-cămila „regiunilor de dezvoltare“ pentru a absorbi fonduri europene s-a dovedit doar o invenţie birocratică în plus (deşi, s-o recunoaştem, fără ea ar fi fost şi mai complicat să beneficiem de bani europeni). În prezent – aşa cum se întîmplă adesea în peisajul nostru cînd se redescoperă, cu delicii, apa caldă – subiectul a explodat: România trebuie împărţită în cîteva regiuni mari, în locul judeţelor actuale. Şi ogorul public s-a umplut de reacţii şi opinii. Felul în care se discută despre un subiect atît de important merită puţină atenţie.
Dat fiind că propunerea a venit de la preşedintele ţării, era la îndemînă titlul „România lui Băsescu“, aşa că unele ziare l-au folosit. Dar cu asta sîntem obişnuiţi: sînt încă destui care cred că toate – şi bune, şi (mai ales) rele – ni se trag de la Vodă. Ce-i drept, adesea Vodă le dă dreptate. Acum însă problema e suficient de serioasă încît să nu mai aibă importanţă cine propune soluţia. Reîmpărţirea administrativă este importantă pentru dezvoltarea ţării pe cîteva decenii înainte. În mod normal, ar trebui să genereze un minim consens: partidele, preşedinţia, presa, instituţiile, mediul academic ar trebui să cadă de acord asupra unui set de principii (în primul rînd asupra ideii că e o reformă absolut necesară) şi să genereze discursuri argumentate şi raţionale. Nu se întîmplă aşa. În presa ultimelor zile am găsit foarte puţine puncte de vedere serioase. În schimb, subiectul e „exploatat“ fie pentru a genera un anumit fel de audienţă, fie pentru hîrjoneala politică obişnuită. Bineînţeles că USL a apărut (solemn, la Sala Palatului) cu propria variantă de regionalizare şi bineînţeles că în aceeaşi zi premierul Emil Boc a contracarat-o la televizor – căci asta-i grija politicianului român, nu să facă într-adevăr ceva, ci să spună la televizor că va face. Dar comentatorii şi ştiriştii au pus şi ei paie pe foc, încercînd să deturneze de tot discuţia. S-a umplut Internetul de variante ale „viitoarei hărţi“, de speculaţii despre cine vor fi noii „baroni regionali“ şi despre cum vrea PDL să-şi plaseze oamenii la şefia noilor „maxi-judeţe“ (de parcă PDL ar sta veşnic la putere). La Antena 3 s-a vorbit în termeni catastrofici despre cum trasarea noilor regiuni va reface, vezi Doamne, „demarcaţia Diktatului de la Viena“. La mai multe posturi TV ştiriştii s-au repezit, în binecunoscutul stil telenovelistic, să plîngă pe umărul cetăţenilor care vor fi nevoiţi să-şi schimbe cărţile de identitate (deşi e limpede că această formalitate se va face, din punct de vedere practic, mai încolo, după ce totul va fi aşezat şi se poate organiza cumsecade). Aşa încît discuţia – care va continua, desigur – a fost deja împinsă spre false probleme şi spre chestiuni derizorii.
Din păcate, acest mod de a reacţiona lasă deoparte substanţa lucrurilor. Şi în primul rînd structura propriu-zisă a regiunilor. Constat că, deocamdată, ele au fost trasate cam vraişte. De teamă că ungurii vor pleca spre alte orizonturi cu propria regiune în buzunar, lîngă judeţele cu populaţie maghiară dominantă au fost plasate altele, care să diminueze proporţia minorităţii maghiare. Iar în partea de sud-est, s-a „desenat“ o regiune care se întinde de la Vama Veche pînă la Soveja, în Munţii Vrancei. Aşadar, nu e doar o nouă împărţire administrativă, ci un proiect de inginerie social-identitară? În ce măsură urmaşii Vrîncioaiei se vor simţi ca aparţinînd aceleiaşi comunităţi regionale cu lipovenii din Deltă şi cu locuitorii din cîmpia dobrogeană? Şi, presupunînd că vor găsi elementele care să „compună“ această apartenenţă, această nouă identitate, ce nume i se va găsi? Cum vor fi desemnaţi locuitorii acestui maxi-judeţ de sud-est? „Sud-esteni“? Şi cei din regiunea „centrală“ se vor numi „centreni“? Iar cei din nord-vest – „nord-vesteni“? Sudul iese mai bine din combinaţia asta: oltenii rămîn olteni, iar cei din Muntenia vor putea fi numiţi „munteni“.
Sigur că întrebările mele sînt retorice (şi voit stupizele), dar vreau să spun că, pe lîngă frica de ungurii care ar putea să ceară autonomia (care a întîrziat atîta rezolvarea problemei regiunilor), în aceste propuneri se manifestă şi o frică de istorie. Discursul despre „statul naţional“ şi, mai nou, despre „interesul naţional“ (exprimat vag şi interpretabil) a distrus identităţile regionale. Iar la noi există – ca şi în Italia şi Germania, de pildă, care şi-au construit unitatea naţională cam în aceeaşi perioadă cu România – nişte regiuni istorice de care oamenii se simt legaţi în mod firesc. Nici împărţirea pe judeţe, nici discursul oficial comunist n-au reuşit – simplu spus – să-i „dezveţe“ pe oameni că sînt (şi) bănăţeni, moldoveni, olteni, maramureşeni ş.a.m.d. Normal ar fi ca revenirea la regiunile istorice – în care coeziunea socială încă poate fi refăcută pe baze culturale, de tradiţie, de mentalitate etc. – şi nu „desenarea“ după criterii administrative (sau după interese ale grupurilor politice locale) a unor zone noi, amestecate. Dar există, în clasa noastră politică, o foarte slabă cultură istorică şi o precară cultură a specificităţilor locale (dincolo de clişee ori de bancurile cu olteni, ardeleni etc.).
Ceea ce mi se pare însă total aiuritor este felul în care este adus mereu în vorbă „marele argument“ al reîmpărţirii teritoriale: ca să accesăm mai eficient fondurile europene. Doar atît? Nu e meschin? Facem o ditamai reformă administrativă (cu efecte pe multe decenii înainte) doar pentru asta? Şi dacă la un moment dat nu vor mai fi fonduri europene, revenim la judeţe? N-ar trebui – dacă tot reformăm – să adoptăm soluţia cea mai bună şi mai eficientă, indiferent de sursa fondurilor, indiferent dacă „ne cere UE“ sau nu? Obsesia de a pune mîna cît mai uşor pe nişte bani pare să fi ajuns principala ocupaţiune mintală în „clasa noastră politică“. Drept pentru care va urma.