Matrix şi metrics

4 martie 2015   SITUAȚIUNEA

Ceva s-a schimbat în mediul universitar britanic. Mulţi profesori sînt epuizaţi, stresaţi, excedaţi, suferind de insomnie, anxioşi, cuprinşi de sentimente de ruşine, agresiune, jignire, vină şi, în general, de senzaţia că sînt deplasaţi, că nu mai sînt „la locul lor“. Acest lucru poate fi observat pretutindeni; o criză puternică, afectivă şi somatică, ameninţă să ne copleşească pe toţi. 

M-am recunoscut ca într-o oglindă… Nu, nu este un foileton depresiv al vreunui universitar, fie el şi dotat cu calmul englezesc, ci un recent articol cît se poate de analitic şi pozitivist în abordare, semnat de Roger Burrows. Dar este primul dintre cele pe care le-am citit care include ca o parte a analizei şi această „stare de spirit“, regimul afectiv al mediului universitar. 

Am mai vorbit de cîteva ori despre cultura auditului, de curînd am încercat să spun cîte ceva despre piaţa neoliberală a cunoaşterii pornind de la articolul unui alt britanic, dar se pare că nu am reuşit niciodată să ajung la fondul problemei. Nu voi reuşi nici de data aceasta, dar merită insistat, căci Burrows are dreptate şi aici: minunata reflexivitate, care a devenit o cerinţă inconturnabilă în

noastre, pare să fi ocolit

în care le scriem. Descrierile şi avertismentele s-au înmulţit şi în această privinţă, dar o întrebare fundamentală pare să fi fost abordată doar cu timiditate: oare ce viaţă este asta? 

Burrows porneşte din amonte, retrasînd contextul mai larg al schimbării relaţiei dintre Stat şi Piaţă. Pe urmele lui Foucault, neagă echivalarea statului neoliberal cu un sistem

-

, în care rolul statului se rezumă la asigurarea condiţiilor de funcţionare a pieţei, şi consideră că situaţia este mai degrabă inversă: un stat supus controlului pieţei. Iar în aceste condiţii, „singurul mecanism prin care statul se poate autolegitima este prin automarketizare“: statul va imita astfel piaţa. În domeniul academic, aceasta a însemnat trecerea de la un regim al „încrederii“ la unul al „responsabilităţii“ (

, adică a da socoteală) şi instaurarea unui „control numeric“. 

Burrows porneşte de la acest punct de răscruce, pe care îl plasează cam pe la începutul secolului acestuia (deşi semne prevestitoare au existat şi înainte) şi ne arată „ce se întîmplă atunci cînd atingem un punct în care încep să apară agregate metrice de o asemenea complexitate încît ne poartă dincolo de o cultură a auditului spre un proiect hegemonic diferit, în care sisteme de control cuantificat încep să aibă propria personalitate, dincolo de procedurile de auditare“. Am intrat într-o „lume în care relaţiile dintre măsură şi valoare sînt tot mai mult decise prin intermediul unei forme noi de putere, ce constă într-un cod, un software sau un algoritm; o lume în care rolul numărului şi al numerelor a ajuns să aibă prioritate politică faţă de estetic, de afectiv şi hermeneutic; şi o lume în care structura sentimentelor a fost astfel fundamental alterată“. Căci decizia politică se bazează pe aceste numere. Fără să ne dăm seama, din persoane am devenit un

sau altul, ca într-un soi de versiune senină a lagărelor totalitare în care individul era doar un număr. Lumea lui David Lodge, deşi prefigura aceste schimbări, a devenit pentru profesorii mai în vîrstă obiectul unei nostalgii deprimante:

Burrows urmăreşte acest control numeric doar în şase domenii, pe care, neştiind prea bine cum să le traduc corect, le enumăr ca atare:

(astea ştiu ce sînt…),

Dar nu particularităţile lor, nici măcar eficienţa sau lipsa lor de eficienţă contează, ci faptul că toate laolaltă alcătuiesc un sistem coerent şi ineluctabil. În acest sistem, indivizii, departamentele, facultăţile, universităţile, disciplinele şi ţările îşi au locul lor precis; curriculum, finanţarea, programul de lucru, numărul de studenţi, bugetul de timp şi, nu în ultimul rînd, credibilitatea oficială a indivizilor şi instituţiilor, toate acestea depind de codul de bare aplicat, fără a prinde chiar de veste, corpului academic. Buimac, acesta rămîne prins într-o „complicitate depresivă“ precum o muscă într-un borcan cu miere. 

„Elementele care alcătuiesc acest amestec numeric variază dramatic, desigur, dar scopul tuturor acestor calcule este destul de clar: acela de a pune împreună valoarea şi măsura; de a face comensurabile activităţi heterogene; de a pune totul în aceeaşi grilă abstractă de calcul; de a face vizibil şi controlabil efortul «imaterial» al muncii intelectuale.“

Problema nu este deci dacă ISI, misi, pisi şi alţi indici sînt utili sau absurzi, ci faptul că sistemul ca atare funcţionează imperturbabil, fără ca măcar să ne dăm seama că funcţionează – şi, cu atît mai puţin, cum funcţionează. Nici măcar cei care au trudit la naşterea sa, uneori cu un soi de naivă bună-credinţă, nu mai realizează ce se întîmplă, pentru bunul motiv că nu şi-au pus vreodată asemenea întrebări. „Agregatele metrice s-au autonomizat“; „indicele a fost reificat, a căpătat o viaţă a sa proprie.“ 

Acesta pare a fi fondul problemei. Din acest punct de vedere, filmele SF cu revolta roboţilor sînt naive, proiectînd în

, în entităţi vizibile, şi astfel destructibile, capcana minţii noastre. De fapt,

ca să spun aşa. Roboţii sînt

: nu o

care ne domină din afară, ci un sistem

care ne bîntuie din interior.

este

Vestea nu pare să fi ajuns încă în România. Şi nici situaţia nu este chiar atît de dramatică: în ţara formelor fără fond, nici nu prea avea cum să fie. Am preluat o bună parte dintre elementele acestor agregate numerice, le-am tot ajustat de la un ministru la altul şi le-am lăsat pe mîna unor funcţionari care să ştie măcar tabla înmulţirii: puterea numerică este mai mult absurdă decît oligarhică. În schimb, într-o societate polarizată cum e societatea românească actuală,

au dat naştere unei lupte interne inedite, între

, promotori ai alinierii la „ţările civilizate“, adică la acest

avansat, şi

, refractari în numele unui „specific naţional“ care nu se potriveşte cu acest sistem „străin“. Nici unii, nici alţii nu îşi dau osteneala să reflecteze asupra puterii metrice, ci doar la faptul că acest sistem îi avantajează personal sau nu. Restul corpului academic e prins în borcanul cu miere al „complicităţii depresive“…  

Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului,

Mai multe