Martirajul limbii române

Cu mai bine de trei ani în urmă am scris textul de mai jos. Ca de obicei, fără nici un efect. Îl reiau, pentru că e din ce în ce mai actual. Şi o fac, ca de obicei, fără iluzii. 

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze.  

Cu puţin timp înainte să moară, Socrate îi spunea prietenului său Criton: „...reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor“ (Phaidon, 115, e). A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele. Exigenţa unei bune utilizări a limbii se adresează mai ales oamenilor şi instituţiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate variantele ei, şcoala pe toate nivelele ei, scriitorii şi politicienii. Acestea sînt „mediile“ creatoare de modele. Din această zonă se aşteaptă criterii valide pentru constituirea unui stil de viaţă şi de convieţuire pe măsura demnităţii umane. Parlamentarul care ţine un discurs nu are doar a transmite un mesaj politic, nu are doar a contracara opinia unui adversar: el livrează auditoriului său un mod de a fi, un anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice şi al valorilor. „Ce-ai face în primul şi în primul rînd, dacă ţi s-ar oferi sarcina guvernării?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat astfel: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte“. Aşadar, de vreme ce ordinea comunitară depinde în asemenea măsură de corectitudinea limbajului înseamnă că prima îndatorire a unei guvernări adevărate este folosirea adecvată a cuvintelor. Şi că cine se foloseşte de cuvinte, cine scrie şi vorbeşte în văzul lumii umblă la ţesătura cea mai intimă a naţiunii şi a statului. A vorbi înseamnă a decide, indirect, cu fiecare frază rostită, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor şi asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipă de clipă, legiuitor, creator de limbă, pedagog, moralist şi estet. Admit că e o povară uriaşă. Nu poţi fi Confucius pe perioada unui întreg mandat. Dar nici nu poţi pretinde respect şi legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sînt cele ale unui violator în recidivă. 

(apărut în Dilema veche,  nr. 171, 19 mai 2007)