Marele jaf postcomunist
– Să știți că eu nu sînt nostalgic – mă previne G. înainte de a se prezenta. Chiar mă bucur că s-a dărîmat combinatul – declară el cu un gest larg, ce acoperă locul unde pînă mai ieri fusese Combinatul Siderurgic Hunedoara. Nici nu știți ce poluare era aici, nici nu mai puteai să respiri. Dar de ce au trebuit să distrugă chiar tot?
G. este tehnician la origine, dar un istoric autodidact care își iubește „Țara de Fier“ cu un patriotism local de cea mai nobilă speță. Nu mă mai interesează istoria asta recentă – îmi mai spune el la un moment dat –, îmi place tot mai mult cea veche, mă simt mai bine acolo… Și îmi povestește cîteva ore în șir despre începuturile siderurgiei și primele cuptoare din Țara Pădurenilor, despre telurul descoperit în 1782 în minele din Zlatna, Tîrgul de fier din spatele Castelului Huniazilor, Uzinele Imperiale de Fier din Hunedoara și furnalul de la Govîjdie, fierăriile particulare de pe ohabe, Fabrica de dolomită, minele de aur de la Govîjdie și „cazinoul“ din zonă, despre „calea ferată ardeleană“ cu spectaculoasele sale viaducte și cîte și mai cîte. Ceea ce nu a luat calea topitoriilor de fier vechi se năruie de la sine. Jaf al istoriei! – conchide G. Și toată zona dă o tristă impresie de „marele jaf postcomunist“.
Nu este însă doar cazul „Țării de Fier“, ci al întregii țări, dar aici parcă se văd mai clar etapele acestui „jaf“, care se suprapun precum straturile geologice. Privită de aici, istoria „recentă“ de care se dezice G. apare cam în felul următor. Comunismul a început cu naționalizarea, postcomunismul cu decooperativizarea și dezindustrializarea. E ceva rău în asta? Categoric nu, e chiar foarte bine, e o revenire la normal. La o a doua privire însă, se conturează parcă două mitologii postcomuniste care au încadrat și au legitimat aceste operațiuni și în spatele cărora se află doar o parte a adevărului.
Prima se referă la imperativul moral al retrocedării. De ce? Pentru că aceste proprietăți fuseseră furate de comunism. Corect? Corect! În perioada integrării europene, 99% din clădiri și 93% din terenul fostelor CAP-uri erau deja proprietate privată; retrocedarea a fost deci un mare succes și o reparație istorică indubitabilă. Da, dar retrocedare ca să ce? Nimeni nu a avut nici un plan de viitor. Acest lucru se vede cel mai bine în rural, unde milioane de hectare au rămas în pîrloagă, repartiția proprietăților funciare a ajuns să fie mai polarizată decît aceea dinaintea răscoalei din 1907 și 2,6 milioane de gospodării au sub un hectar de pămînt. Astfel, pentru majoritatea locuitorilor satelor, sărăcia comunistă nu a scăzut, ci a crescut. Rezultatul? O economie predominant de subzistență, nu de piață, dublată de o migrație externă în căutare de locuri de muncă, aproape singura în măsură să aducă o infuzie de capital.
A doua mitologie a fost aceea a liberalizării. Din nou: de ce? Pentru a trece la o economie de piață – a fost răspunsul. Corect? Da! Dar ca să ce, ce fel de economie de piață, cu ce priorități? Nimeni nu a avut nici un plan de viitor nici în această privință, în afara sloganului „atragerea de capital străin“. Și s-a atras ceva capital străin: la sfîrșitul anului trecut, de pildă, soldul investiţiilor străine era de 68,4 miliarde de euro, doar că aproximativ două treimi erau în București și în zona limitrofă. În rest, oriunde s-a putut, s-au înființat „parcuri industriale“. Există o sumedenie și în județul Hunedoara, de pildă, de unde tocmai m-am întors, dar majoritatea lor sînt practic goale. „Trecerea la o economie de piață“ s-a redus, în foarte multe cazuri, la dezindustrializare, fără a fi urmată însă de o reindustrializare sau o rentabilizare pe măsură a unor noi ramuri economice. O dezindustrializare care a produs „contractarea“ majorității orașelor mici și mijlocii din România (shrinking cities) – în ultimii douăzeci de ani, populaţia celor mai mari 100 de localităţi din România a scăzut cu circa 20% (25% în Hunedoara), constată Ilinca Păun Constantinescu –, doar extrem de puține reușind, fie și parțial, cotitura spre smart cities.
Capitalism de cumetrie! – a decretat Iliescu la un moment dat. Da, dar „cumetria“ asta a fost doar mijlocul, nu scopul – și a dus la cele mai multe „divorțuri“ din istoria contemporană a României: s-au spart familii, s-au rupt prietenii, iar „capitaliștii“ care nu au ajuns la tribunal au făcut infarct. Care a fost atunci scopul? Aici e problema: nici unul, doar o oportunitate, nu o viziune! Contextul a creat însă o motivație cît se poate de puternică: disponibilitatea jafului de fiecare zi. Capitalism prădalnic? Da, se poate spune și așa. Aș prefera însă o altă poreclă: capitalism de vămuire. Tot ce trece din proprietatea statului în proprietate privată – și apoi dintr-o proprietate privată în alta – este „vămuit“. La bariera „Vămii“ stau ofițerii Puterii și își cer uiumul, ca la cazanul de țuică. Cine refuză să plătească este întors din drum. Retrocedarea și liberalizarea reînnoadă, ironic, firul istoriei: domeniile senioriale devin domenii senatoriale și vechii seniori sînt înlocuiți cu noii baroni. Rezultat final: România a pierdut, se pare, active în valoare de peste 1600 de miliarde de dolari în doar 25 de ani.
Cine a avut interesul să jefuiască astfel țara? – se aude glasul insinuant al teoriilor conspirației. Hai să ne gîndim puțin. Încercați, de pildă, următorul experiment mental: imaginați-vă că scoateți un milion de euro din bancă, vă suiți în mașină și îi lăsați undeva, pe marginea drumului, nepăziți: cine are interesul să-i fure? Păi, oricine se află pe drum în acel moment. Dar dacă veți repeta, periodic, acest experiment, se vor forma rapid grupuri de gherilă care vor monopoliza risipa dumneavoastră. O altă poreclă care îmi vine în minte este aceea de capitalism de risipă. Căci, dincolo de tot ce a fost „vămuit“, și mai mult a fost, pur și simplu, „risipit“. Un singur exemplu: În ce an sîntem? – îl întreabă, agasat, un președinte de județ pe consilierul său pe probleme de turism, care îi propunea un proiect de 100 de milioane de euro. Este an electoral, băi, crezi că de franțujii tăi (cei cu proiectul) îmi arde mie acum? Și nu i-a ars, după cum nu le-a ars de „prostii“ din astea altor zeci de mii de președinți, primari, directori din toată țara. Niște miliarde au fost, astfel, pur și simplu risipite, nu furate sau „vămuite“.
G. are o extraordinară arhivă de fotografie veche, pe care s-a hotărît să o doneze unei instituții britanice. Ăștia nu știu să păstreze! – se justifică el.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.