Marea impostură

De cînd cu declinul PSD, am văzut că unii comentatori se arată îngrijorați (în mod real sau mimat) cu privire la soarta stîngii românești. E cazul să-i liniștim: stînga românească n-ar avea decît de cîștigat dacă PSD s ar prăbuși cu adevărat (ceea ce încă nu e totuși cazul). Și asta fiindcă PSD constituie, iată, aproape de trei decenii, o impostură: pretinde că e de stînga, dar e foarte departe de ceea ce este o stîngă politică – fie ea și în condiții est-europene. Sigur, formal, PSD pretinde că e de stînga, face parte din Internaționala Socialistă și din Partidul Socialist European. Dar asta nu schimbă caracterul imposturii PSD. PSD nu e de stînga, ci e un partid conservator-populist, cu rădăcini, niciodată smulse, în național-comunismul de dinainte de 1989. Sigur, există și unele filoane ceva mai autentice de stînga („grupul de la Cluj“), care uneori au încercat să modifice partidul, dar n-au reușit și au fost repede marginalizate.

Uitați-vă la structura „baronială“ a PSD, la clientelismul ce decurge de aici: ce are asta cu stînga autentică social-democrată? Neofeudalismul e de stînga? Apoi, pe cine reprezintă electoral PSD? Se știe bine: grupurile sociale mai sărace, rurale, pensionari speriați, zonele puțin dezvoltate economic din sud și est, în sfîrșit populația cu școlaritate mai redusă. Adică, pe scurt, pe de o parte, grupurile cu convingeri conservatoare, chiar premoderne în multe cazuri, iar pe de alta, indivizii cu o autonomie economică limitată, care pot fi ținuți în dependență politico-economică. De ce am numi „de stînga“ un astfel de conservatorism premodern, neofeudal, clientelar și cu precădere rural? Nu-i vorbă, aceste grupuri trebuie să fie și ele reprezentate politic, dar ele merită o reprezentare care să le ajute să se modernizeze, nu să rămînă blocate în premodernitate.

Pretutindeni în Europa, dar și în SUA, stînga (cu toate variantele ei nemarxiste) se regăsește mai ales în opțiunile celor din mediul urban, școlarizați și incluși în modernitate, chiar în postmodernitate. Stînga s-a pronunțat pretutindeni pentru modificarea ideilor tradiționale despre familie, rolul femeii etc.; la noi, dimpotrivă, ea militează pentru „familia tradițională“. Pretutindeni stînga tinde să fie seculară, cînd nu chiar antiecleziastică. La noi, conducătorii stîn-gii pupă moaște la orice ocazie. Există, desigur, și unele coincidențe între PSD și social-democrația autentică: de exemplu, predilecția pentru etatism. Dar sursa e diferită: la „ei“, sursa e critica ideologică a capitalismului, devenită practica unui capitalism social; la „noi“ (la PSD), e tendința de a absorbi economia în stat și statul în partid – moștenire din comunism – și care a condus adesea la celebrul „capitalism de cumetrie“.

Alte trăsături ale PSD sînt încă și mai pregnant contrare oricărei stîngi europene autentice, ca să nu spun că ele țin mai mult de extrema dreaptă: naționalismul șovin, scos la bătaie mai ales în campaniile electorale, antieuropenismul, abia mascat în declarații fără conținut, cultul șefului – indiferent dacă acesta se numește Adrian Năstase, Liviu Dragnea sau, iată, Viorica Dăncilă –, disciplina de partid care împiedică o critică autentică și eficientă a conducerii. Și să nu uităm de filonul violent: mă refer la tendința de a rezolva crizele prin violență cînd nivelul contestației din partea societății civile devine serios: de la mineriade la 10 august 2018, nu e o coincidență că violențele majore în România postcomunistă au fost inițiate de PSD (indiferent de numele purtat anterior). Nu-i întîmplător că PSD a absorbit un grup însemnat din PRM și că Lia Olguța Vasilescu și Codrin Ștefănescu, chiar dacă pe moment sînt mai puțin vizibili, nu numai că n-au dispărut, dar exprimă cu sinceritate sentimentele unei mari părți a activului și electoratului acestui partid. Adaug aici reaua relație pe care întotdeauna a avut o PSD (chiar în opoziție fiind) cu societatea civilă și cu elitele intelectuale: invers, să nu uităm că CDR a avut o componentă „civică“ importantă și influentă și că Traian Băsescu s-a bucurat – pe drept sau pe nedrept –, un timp, de susținerea așa-numiților „intelectuali ai lui Băsescu“. Și, last but not least, nu merg deloc împreună social-democrația și instinctele de acaparare de bogății – conturi, case, proprietăți în țară și străinătate, tablouri – ale unora dintre șefii pretinsei noastre stîngi: Adrian Năstase, Liviu Dragnea, Darius Vâlcov, Lia Olguța Vasilescu etc.

Dar dacă PSD nu e de stînga, cine e de stînga? Aproape nimeni la noi (dacă lăsăm deoparte cîteva grupuri nesemnificative politic). Nu-i vorbă că și dreapta s-a văzut obligată, în mai multe rînduri, să preia unele idei de stînga, dar o stîngă autentică, modernă ne lipsește. Poate că – cine știe – competiția actuală dintre PNL și USR-PLUS va împinge pe ultimul mai spre stînga – o stîngă liberală, dar totuși o stîngă, în raport cu un PNL rămas la centru-dreapta. Faptul că USR e singurul partid parlamentar care s-a opus pe față propunerii de a redefini constituțional familia, astfel încît familiile homosexuale să nu poată avea o existență legală, mă face să cred că o asemenea tendință e posibilă și ar putea deveni doctrină asumată. După părerea mea, ar fi chiar dezirabilă. Și sînt convins că în rîndul electoratului anti-PSD există deopotrivă o tendință de centru-dreapta și una de centru-stînga, ceea ce ar încuraja evoluția la care mă refer și care, acum, nu poate decît cu greu ieși la lumină din cauza imperativului comun de a alunga PSD de la guvernare.

Cît despre PSD, pe acesta îl văd devenind ceea ce este și a fost întotdeauna cu adevărat, dacă te uitai mai bine, trecînd de make-up-ul său superficial: un partid naționalist, antieuropean și conservator, avînd sub 20%. Nu vom ajunge în paradis chiar și așa, sînt convins. Măcar însă, în acest fel, o mare impostură a politicii românești ar lua sfîrșit.