Maladiile proprietăţii

Într-un număr anterior, Cristian Ghinea făcea o excelentă analiză a (i)raţionalităţii şpăgii în spaţiul românesc. Generic vorbind, „cu toţii tindem să evaluăm proprietatea pe care o avem mai mult decît face.“ Un exemplu la îndemînă îl constituie proprietarii de case, care continuă să ceară preţul la care se aşteptau ei cînd s-au hotărît să vîndă casa, deşi între timp, ştiu şi ei, preţurile au căzut peste tot. De ce? „Pentru că oamenii gîndesc mereu deciziile economice în funcţie de anumite aşteptări“, drept care tot ce se află sub aşteptări este perceput ca pierdere; iar oamenilor, pretutindeni, nu le place să piardă. Soluţia? Să aibă aşteptări cît de cît realiste. (În treacăt fie spus, în România postsocialistă, „aşteptările“ au luat direct forma „dorinţelor“: a avut loc, astfel, o acumulare primitivă a dorinţelor, ca să spun aşa – la dorinţele mele am adăugat şi dorinţele vecinului, pe cele ale cumnatului, ba chiar şi pe cele ale duşmanului –, şi s-a creat o „piaţă a dorinţei“ în care principiul realităţii a fost anesteziat, pînă relativ de curînd, de principiul plăcerii.)

Bine, bine, dar ce are asta cu şpaga? Păi, are, căci şpăgarii se consideră cei mai îndreptăţiţi în aşteptările lor, iar şpaga intră constitutiv în aceste aşteptări: lipsa şpăgii nu înseamnă a nu primi, ci a pierde. Iar ei chiar nu acceptă să piardă!

Toate acestea au însă, cred, şi un substrat mai profund, care ţine de o adevărată patologie a proprietăţii, care s-a instituit în România postsocialistă odată cu „reîmproprietăririle“ şi privatizările – şi datorită modului în care s-au realizat acestea.

Pe de o parte, 97% dintre români sînt proprietarii caselor în care locuiesc (faţă de 46% în Germania, de pildă), România fiind, astfel, într-un ciudat top european. La ţară, oamenii au rămas, practic, tot timpul proprietarii gospodăriilor lor, chiar dacă au pierdut pămîntul; la oraş, vechii şi noii locuitori au ajuns, în marea lor majoritate, la bloc, iar după căderea comunismului au putut deveni (aproape forţat) proprietarii apartamentelor în care fuseseră, de regulă, chiriaşi. Sînt însă proprietari doar legal; majoritatea nu sînt proprietari şi din punct de vedere economic, social şi, aş îndrăzni să spun, cultural. Nu sînt o middle class cu un anumit status economic sau cu mentalitate de proprietar. Este suficient să vă gîndiţi la şedinţele „asociaţiilor de proprietari“ din fostele blocuri comuniste şi veţi înţelege uşor la ce mă refer. Sau să vă uitaţi la faţadele blocurilor, amenajate după gustul şi posibilităţile fiecărui „proprietar“. Pe scurt, avem de a face cu o primă maladie a proprietăţii, care ar putea fi numită proprităţi fără propritari: legal, proprietatea există; real, proprietarul se mai lasă aşteptat...

Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la ţară cu pămînturile. Oamenii au fost „reîmproprietăriţi“. După cum am avut ocazia să mai menţionez, legile au fost însă agrare, şi nu agricole, adică au redat proprietatea (chiar şi celor care nu prea şi-o doreau...), dar au uitat (sau au neglijat sistematic) productivitatea: v-am dat pămînt, mai departe descurcaţi-vă. Iar majoritatea oamenilor nu s-au descurcat, căci nu au avut cu ce (iar cei puţini care au avut cu ce – foşti preşedinţi de CAP, ingineri etc. – au format mici monopoluri ale mijloacelor de producţie, obligîndu-i pe cei mulţi să depindă de ei pentru muncile sezoniere ale cîmpului şi, astfel, să se lipsească tot mai mult de ataşamentul faţă de „proprietatea“ lor). În scurt timp, pentru cei mai tineri (tot mai mulţi, datorită dezindustrializării, şi nu tot mai puţini, cum încă mai credem), această „proprietate“ şi-a pierdut semnificaţia, a devenit indiferentă sau chiar o povară. Au plecat la muncă în străinătate şi i-au lăsat pe cei rămaşi să arendeze pămînturile; iar cînd au apărut şi subvenţiile europene, monopolurile locale (sau regionale) i-au constrîns pe cei nehotărîţi să o facă şi mai rapid. Ţăranii au, mai toţi, proprietăţi, dar nu mai sînt – şi nici nu mai vor să fie – proprietari de pămînt, pentru simplul motiv că nu prea mai au „aşteptări“ de la acesta. Vizionarele soluţii de redresare occidentalo-americană a agriculturii din România ar trebui să se gîndească, astfel, că o fi ea ţara bogată, dar e şi locuită, iar jumătatea de populaţie proprietară de pămînt are propriile aşteptări faţă de acesta.

Şi ajungem, astfel, la cealaltă categorie, a proprietarilor fără proprietăţi. Dacă rămînem la ţară, aici a apărut o categorie răspîndită de „moşieri“, cu primarii în frunte, care nu sînt neapărat proprietari cu acte în regulă, dar controlează uzufructul majorităţii proprietăţilor funciare. Cu timpul, şi le pot însuşi. După monopolurile comuniste ale CAP-urilor şi IAS-urilor, România a trecut la... latifundiile feudale.

Iar în acest feudalism de piaţă au fost unşi noii nobili: baronii locali. Ei nu au neapărat proprietăţi personale şi cu acte în regulă, dar se consideră proprietari de drept a tot ce mişcă pe moşia lor şi trăiesc din dijmuirea tuturor activităţilor de pe respectiva moşie. Şi aici intervine „iraţionalitatea predictibilă“ despre care vorbea Cristian Ghinea: este „iraţional“, dar total „predictibil“ ca aceştia să se poarte „ca pe moşia lu’ tat’su“ – mai ales că, de facto, este a lor. Şi le-a devenit din ce în ce mai greu să-şi imagineze măcar că ar putea fi altfel. Dacă în marile oraşe putem să ne mai considerăm „oameni liberi“, în provincie sîntem „vasali“ cu toţii, visînd, eventual, la cîte un „baron luminat“.

Proprietatea este, fără îndoială, un lucru bun; cu o condiţie: să existe relaţia organică dintre proprietate şi proprietar. La noi, ea este sublimă, dar lipseşte pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.