Luţă

11 decembrie 2014   SITUAȚIUNEA

În fiecare dimineaţă, cînd cobor în living să-mi beau cafeaua, trec pe lîngă pîlcul de bufniţe ale soţiei mele şi le salut cu o reverenţă: Bună dimineaţa, doamnelor! Stau atît de ţepene şi de demne, că de fiecare dată mă pufneşte rîsul. Mă duc apoi la birou să le bîrfesc cu Luţă, porcuşorul meu maro cu ochii vii, care îmi urmăreşte privirea oriunde m-aş aşeza. Stă în fund şi se uită la mine într-o aşteptare mută, dar vigilentă. Ori de cîte ori din ecranul calculatorului îmi sar la beregată tot felul de fiare virtuale, Luţă mă consolează cu privirea; e un prieten sigur şi de nădejde.

Zilele trecute, o doamnă din publicitate m-a întrebat ce cred eu, „ca antropolog“, despre aceste animăluţe. Se referea la cele din publicitate. Eu însă am realizat că mica noastră grădină zoologică nu este un alint izolat şi că numai eu ştiu o sumedenie de persoane care se înconjoară de porcuşori, raţe, ursuleţi etc. Le colecţionează aproape compulsiv şi le aşază cu grijă, într-un colţ intim, unde se retrag adesea să stea puţin de vorbă, fără să le audă nimeni. „Ca antropolog“, chiar am început să mă întreb ce ne-o fi apucat pe toţi, căci, iată, pare să fie un mic fenomen social.

M-am lăsat în voia imaginaţiei sociologice, aia despre care Wright Mills spunea că reuneşte biografia şi istoria pentru a înţelege societatea, şi m-am întrebat cum anume ni se trage această pasiune biografică a fiecăruia din istoria tuturor.

Am ajuns astfel, urmînd retrospectiv firul istoriei, la colţul sacru din orice gospodărie ţărănească, acolo unde erau aşezate icoanele după ce au fost date jos de pe vatră şi unde se retrăgeau oamenii ca să se închine la sfinţi, cărora să le poată spune în intimitate necazurile şi dorinţele. Cu timpul, „colţul sacru“ a migrat, icoanele au fost puse printre milieuri sau atîrnate pe cîte o „răpire din serai“, au devenit obiecte estetice sau au fost trivializate, rezumîndu-se la un cartonaş luat de la magazinul de suveniruri al unei mănăstiri; dar sfinţii au continuat să păzească viaţa unora dintre noi.

Dezvrăjirea lumii i-a alungat însă din dormitoarele tinerilor, unde posterele cu idoli rock/pop/punk etc. au înlocuit sfinţii. Şi să te ferească sfîntu’ să protestezi, ca părinte conservator, împotriva acestor „derbedei“ suiţi ireverenţios pe pereţi! Este tot un „colţ sacru“, dar din altă lume, a unui tineret iconoclast. 

Postmodernitatea şi virtualul au schimbat însă din nou „colţul sacru“. Acel significant other despre care vorbesc sociologii, Dumnezeul la care te închinai, idolul cu care te culcai şi la care visai în somn, a părăsit pereţii casei şi s-a instalat pe Facebook şi pe mobil: idolul sînt eu! Ne fotografiem în orice ipostază şi ne postăm instantaneu pe Facebook, share-uim, like-uim, sîntem pretutindeni, în timp real, cu toţi prietenii noştri, oriunde ar fi aceştia. Debranşarea este excomunicarea postmodernă. 

Dar de unde au apărut „animăluţele“?

Păi, mai întîi de toate, ele nu aveau cum să apară decît în contextul a ceea ce Bulliet numeşte „societăţi postdomestice“, adică acele societăţi, precum a noastră, în care nu mai avem nici o relaţie directă cu animalele reale din ogradă sau natură şi începem să le fabulăm: how cute! Sau le considerăm persoane şi le aducem în casă, ca membri ai familiei: how lovely! A contribuit, desigur, şi Disney & co., antropomorfizînd „animăluţele“ şi (re)vrăjindu-ne copilăria. Din această copilărie vrăjită, acestea au revenit în noile noastre „colţuri sacre“ pentru a ne aduce odată cu ele un parfum de tandreţe şi voioşie. Căci „colţul sacru al animăluţelor“ este emoţional şi ludic, este tandreţe şi (auto)ironie, nu este luat în serios, dar ne alină depresiile din viaţa serioasă: idolul a devenit copilul din noi, un înlocuitor de taină al adultului din viaţa noastră prea reală. „Cînd mă uit la bufniţele mele, uit de toate supărările“ – îmi mărturiseşte adesea soţia mea. O prietenă s-a bucurat ca un copil atunci cînd i-am dat cadou o răţuşcă frivolă. Eu însă nu recunosc niciodată ce uşurare simt cînd îl mîngîi pe Luţă pe cap, în penumbra biroului meu, unde nu mă vede nimeni...

Psihanaliştii ar numi chestia asta regresie şi, probabil, ar avea dreptate. Dar, ca orice regresie, şi aceasta serveşte la ceva; oare un mic mecanism de apărare?

Piaţa nu avea cum să nu adulmece prima toate aceste pasiuni secrete, drept care a umplut publicitatea cu tot soiul de animale, care mai de care mai emoţionante. Şi cînd nu sînt animăluţe, sînt bunicuţe, care ne ispitesc cu bucatele copilăriei (sau, mă rog, aşa zic ele...), făcînd astfel apel la rezerva de afectivitate a copilului din noi. În faţa cîntecului de marketing al animăluţelor şi bunicuţelor sîntem cu toţii copii. Sociologii ar vorbi, probabil, de infantilizare, experţii în comunicare ar descrie operaţiunea ca pe un caz tipic de manipulare; doar cei din industria de vise a marketingului ştiu că e vorba de eficienţă!

Sfinţi, idoli, prieteni, înlocuitori... Ne-au populat biografia şi au trasat istoria. Istoria unei societăţi care pare să-şi fi mutat încet privirea de pe icoanele transcendentului spre închipuirile sinelui, pentru a-şi căuta autenticitatea în cele mai intime pliuri ale psihicului...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013. 

Mai multe